Să nu renunți niciodată!

Van Gogh a vândut un singur tablou pe perioada vieţii lui. Şi acesta surorii lui, pe un preţ infim. Asta nu l-a oprit, însă, să picteze peste 800 de tablouri.


În 1954, Jimmy Denny, managerul lui Grand Ole Opry, l-a concediat pe Elvis Presley, după un singur concert. I-a spus: "Nu vei ajunge nicăieri, fiule. Mai bine te-ai întoarce la condus camioane.

Beethoven a fost considerat de către profesorii săi fără nicio şansă ca şi compozitor. Nu i-a ascultat însă, şi a compus, fiind complet surd, 5 dintre cele mai bune simfonii ale sale.

Albert Einstein nu a vorbit până la 4 ani şi nu a citit până la 7. Una dintre profesoare l-a descris ca fiind "încet la minte, nesociabil şi pierdut pentru totdeauna în vise prosteşti". A fost exmatriculat de la şcoală şi a pierdut admiterea la Politehnica de la Zürich. Totuşi, a învăţat să vorbească, să citească şi chiar să facă puţină matematică si fizică, nu?

În 1944, Emmeline Snively, directoarea unei agenţii de modeling, i-a spus modelei aspirante Norma Jean Baker, "Mai bine ai învăţa să fii secretară sau ţi-ai găsi un soţ". Sunt sigur că ştiţi că Norma Jean a devenit Marilyn Monroe. Acum, cine are habar cine a fost Emmeline Snively?

Sigmund Freud a fost huiduit pe scenă când şi-a prezentat pentru prima oară ideile comunităţii ştiinţifice din Europa. S-a întors la biroul lui şi a continuat să scrie.

Profesorii lui Thomas Edison spuneau despre el că "e prea prost ca să înveţe ceva". A fost concediat de la primele două joburi ale sale, fiind considerat neproductiv. Ca inventator, a făcut 1000 de invenţii lipsite de succes, înainte de a reuşi să inventeze becul. Întrebat de un reporter cum s-a simţit să eşueze de 1000 de ori, Edison a spus: "Nu am eşuat de 1000 de ori. Becul a fost o invenţie cu 1000 de paşi."

La 21 de ani, actriţei franceze Jeanne Moreau i s-a spus de către un director de casting că are capul prea curbat, că nu e destul de frumoasă şi că nu e îndeajuns de fotogenică pentru a face un film. A respirat adânc şi şi-a zis: "În regulă. Atunci cred că trebuie să fac totul în felul meu". După ce a făcut 100 de filme, în 1997 a primit premiul Academiei Europene de Film pentru Realizările de-a lungul Activităţii.

Charlie Chaplin a fost iniţial refuzat de către studiourile din Hollywood, pantomima sa fiind considerată un nonsens.

Profesoara lui Enrico Caruso i-a spus acestuia că n-are voce şi că nu poate să cânte deloc. Părinţii vroiau ca el să devină inginer.

Când Pablo Casals a împlinit 95 de ani, un reporter l-a întrebat "Domnule Casals, aveţi 95 de ani şi sunteţi unul dintre cei mai mari violocenlişti din toate timpurile. De ce încă mai exersaţi 6 ore pe zi?"
Domnul Casals i-a răspuns: "Pentru că încă cred că fac progrese."


Sursă: www.fatacufluturi.blogspot.ro

Furtună de zăpadă în aprilie

Vă amintiți ziua de ieri?
Sigur vă amintiți ziua de ieri. Și, probabil, veți ține minte cât veți trăi că pe 21 aprilie 2017 a nins, a fost viscol și a fost zloată.
Nu ai fi scos un câine afară, darămite un copil de 5 ani. Însă noi aveam repetiție, și cum nu primisem nici un răspuns la SMS-ul pe care-l trimisesem Doamnei... ne-am pornit la drum. Am luat un taxi, pentru că nu era chip să mergi pe jos o jumătate de oră prin viscol, mai ales că ”Buburuza” trăgea puțin de nas.

OK... Ajungem noi la Casa de Cultură... urcăm la etaul 1 și... pauză. Nu era nici țipenie. Uși închise peste tot. Însă luasem în calcul această posibilitate (nu era prima oară când nu ni se răspundea la SMS) și, în plus, între timp am primit și mesaj de la Orange cum că SMS-ul nici măcar nu fusese livrat de data asta.

După cum spuneam, luasem deja în calcul această posibilitate și... nu poți să scoți un copil afară pe așa o vreme... să cheltui bani pe taxi (degeaba)... ca după aceea să te întorci înapoi acasă... Așa că am plecat la teatrul de păpuși... știam că vinerea au spectacol de la 10 - 10.30... ghinion însă... nu și vinerea asta (era prima vineri după Paște).

OK... nu eram dispusă să mă dau bătută încă, așa că am traversat strada și ne-am dus la Muzeul ”Cuza Vodă”. Chiar eram curioasă dacă era închis și aici (în mod normal nu trebuia să fie), căci asta chiar ne-ar fi lăsat ”cu ochii în soare”, metaforic vorbind... căci cerul era aproape negru, cădea lapoviță și bătea un vânt de te lua pe sus. Și... ERA DESCHIS! la muzeu. Oamenii cred că au fost total nedumeriți de apariția noastră... ce căutam noi pe drumuri pe așa o vreme... și mai ales ce căutam la muzeu pe așa o vreme... :) Dar și-au revenit repede. O doamnă ne-a dat biletele... altă doamnă ne-a aprins luminile în muzeu... și ne-am apucat de vizitat...

Uitasem că expoziția temporară era despre ”Istoria radiou-ului” și deși Theona nu a fost prea încântată, a văzut și ea ce este o ”placă” (vinil), căci îi explicasem eu de vreo câteva ori că eu ascultam povești la pick-up când eram mică, nu la CD-player, dar nu prea avea cum să înțeleagă la ce mă refeream. Și mobilierul de epocă a lăsat-o indiferentă... i-au plăcut în schimb pianele și oglinzile care erau înalte de vreo 3-4 m (imense pentru ea). Iar când am urcat la etaj (deși Theona ar fi preferat, mai degrabă, să ne îndreptăm spre ieșire) a fost fascinată de costumele de epocă, în special de rochia doamnei Elena Cuza, astfel încât pot spune că vizita la muzeu a fost un succes. Mai ales că la plecare am achiziționat și primul volum din ”Upanișade”... :)

Însă pentru Theona era total nesatisfăcătoare și a vrut să mergem și la pizzerie. Eram cam departe de pizzeria noastră preferată, așa că am mers la ”Corso”. I-am nedumerit și pe cei de acolo cu apariția noastră... Theona a fost foarte încântată de pieptul de pui umplut cu cașcaval. Iar mie mi-a plăcut atenția cu care ne-au tratat fetele și am fost impresionată că toaleta strălucea de curățenie (moment în care Theona m-a informat că restaurantul ei va fi mult mai frumos – căci ea, când va fi mare, va avea un restaurant și va face cele mai faine mâncăruri și cele mai delicioase prăjituri, asta pe lângă faptul că va fi dansatoare, cântăreață, profesoară de limba franceză, va face seminarii și ar mai fi și altele, de care nu-mi aduc aminte acum).

Pentru că voiam să-i iau un caiet pentru desenat, am întrebat-o dacă vrea să mergem la librărie. Când am ieșit mi-a cam părut rău de propunere, pentru că începea să ningă din ce în ce mai tare, dar când ai spus ceva... ai spus. Așa că ne-am îndreptat spre Humanitas. Din păcate nu aveau la ce mă gândeam eu, ocazie cu care ni s-a confirmat o dată în plus că librăria noastră preferată rămâne Donaris. Cum nu era departe și oricum trebuia să ajungem la o stație de autobuz, ne-am îndreptat într-acolo.

Iar pe drum (10 minute cât îți ia să ajungi de la Humanitas la Donaris) am avut parte poate de cel mai frumos moment din toată aventura noastră pe furtună.

Când am ieșit de la Humanitas, un troleibuz se îndrepta spre centru. La vreo 20 m în fața noastră se oprește. Chiar mă gândeam ce s-o fi întâmplat, știu că mai sar câteodată ”antenele” alea de pe cabluri și pe vremea aia... era destul de probabil. Însă nu cobora nimeni. Când am ajuns în dreptul microbuzului, în dreptul ușii din față... aceasta s-a deschis ca la comandă. Și mi-am dat seama că ne așteptase pe noi...

Pe vremea aia urâtă, Omul acela - șoferul -  a vrut să ne ajute... Iar mie mi-a fost atât de rușine pentru că drumul nostru nu mergea într-acolo și nu puteam să ne urcăm, încât nici măcar nu am îndrăznit să mă uit la ușă. Nu pot spune cât de rău mi-a părut... toată ziua!...

Ce-ar fi fost dacă în loc să mă fac că nu observ, m-aș fi uitat la acel Om (cu siguranță un om frumos, căci numai oamenii frumoși fac gesturi frumoase) și i-aș fi mulțumit?!... Chiar dacă nu ne-am fi urcat. Era atât de simplu!... Ar fi fost atât de simplu să primesc ”darul” său și în același timp să-i fac ziua mai frumoasă, pentru că ziua noastră, cu siguranță, a fost mult mai frumoasă și datorită acestui gest.

Însă uneori suntem paralizați de rușine sau alte sentimente contradictorii, trecem mai departe și ratăm momente frumoase, refuzăm ”daruri” (fie că e vorba de un gest, fie că e vorba de un zâmbet, un compliment sau orice altceva) și astfel renunțăm la bucurii mici (care de fapt sunt bucurii mari) și care ne fac viața mai frumoasă. Pentru că viața este o colecție de astfel de momente mărunte, momente de grație cu care ne întâlnim și pe care uneori sau, poate, de prea multe ori le lăsăm să treacă pe lângă noi, uneori pentru că suntem prea grăbiți, uneori pentru că nu le observăm și alteori pentru că, pur și simplu, le evităm.

Nu am mai mers mult și am găsit o pană albă de porumbel. Mi-a părut rău că nu aveam aparatul să o pot fotografia, arăta superb plutind pe un ochi de apă, plină de picături de apă la rândul ei. În timp ce o ridicam de jos, spun:
- Ia uite, Theona, ce pană frumoasă!...
- Da, mami, e pana ta norocoasă. Ea... era deja în poveste. :)

Ne-am continuat drumul, am ajuns la librăria Donaris, ne-am luat caiet de desenat și agendă de scris, după care ne-am întors într-un final acasă. Era și timpul. După așa o plimbare cu peripeții.

A fost o zi frumoasă! Aș putea spune chiar, că a fost o zi minunată!
Cine ar fi spus?!... Cine ar fi crezut?!...



Concluziile pe care le-am tras eu în urma plimbării noastre din această zi furtunoasă de aprilie sunt următoarele:

1) Când o ușă este închisă, mai bate și la alte uși. Mai încearcă. E posibil să te aștepte lucruri mult mai frumoase...
De vreo 2 ani am căpătat o nouă convingere. Și anume că ”lucrurile funcționează întotdeauna pentru mine”, chiar și atunci când nu prea pare să fie așa. Și convingerea asta e pe cât de faină, pe atât de adevărată și aș putea spune că se confirmă de fiecare dată. Dacă suntem dispuși să ”vedem”.

2) Condițiile exterioare nu pot determina cum te simți (dacă vei avea o zi frumoasă sau nu, de exemplu), dacă nu le dai tu voie.

3) Să fii prezent acolo unde ești. Orice ai face în acel moment. Pentru că astfel poți vedea ”frumosul”, micile ”minuni” din viața ta.

4) Să mulțumești. Să primești. Cu bucurie! (Ca să nu îți pară rău după aceea.)

5) Să te bucuri de fiecare zi! Pentru că e în puterea ta ca să faci fiecare zi să fie frumoasă! Iar viața e formată din zile...

Poți avea o zi minunată chiar și în mijlocul unei furtuni!


Dragostea lui Dumnezeu

Se spune că, odată, un om mergea printr-un deșert. Nu mai putea de oboseală; nu mâncase nimic de mai multe zile, apă nu mai avea, iar soarele puternic îl topea cu razele sale de foc. În afară de întinderea nesfârșită de nisip dogoritor, nu se vedeau decât urmele omului, urmele pașilor săi.

Deodată însă, omul a observat că alături de ele au aparut și alte urme, ca și când mai era cineva, o persoană ce mergea o dată cu el și ale cărei urme le putea vedea alaturi de ale sale. Speriat, a strigat:
- De ce sunt patru urme pe nisip, când eu sunt singur? Cine ești și de ce nu te văd?

Dar o voce i-a raspuns:
- Sunt Dumnezeu! Nu ești singur, fiindcă Eu merg alături de tine. Astfel, vei fi ocrotit de orice rău și vei ajunge cu bine la capăt!

Omul a căzut în genunchi și i-a mulțumit Domnului că S-a îndurat de el, după care și-a continuat drumul, convins că acum v-a reuși. Și a mers, și a mers, până când într-un final a simțit că nu mai poate face un pas măcar. Căzut în genuchi a privit în urmă și... ce i-a fost dat să vadă? Pe nisip, nu se mai vedeau decât urmele pașilor săi.
- Doamne, a spus omul îndurerat, de ce m-ai părăsit, de ce nu este decât un set de urme în nisip?

Însă aceeași voce i-a raspuns cu blândețe:
- Pentru că, până acum, te-am dus Eu în brațe.

Deodată, omul nostru a simțit ceva rece, rece și a deschis ochii. Visase. Toropit de oboseală, incins de lumina soarelui, căzuse în nisip, ajuns la capătul puterilor. Dar, în timpul somnului fusese găsit de o caravană. Câțiva negustori îl ridicaseră și îl stropiră cu apă. Atunci când a simțit apa rece pe față s-a trezit, amintindu-și de visul său.

- Binecuvântat fie Domnul! - a strigat omul. Cum m-ați găsit?

- Am văzut niște urme în nisip, și ne-a, dat seama că cineva s-a rătăcit. Erau într-adevăr urmele tale.

- Voi credeți că urmele mele v-au adus aici? Nu, Dumnezeu, care S-a îndurat de suferința mea, El v-a călăuzit pașii spre mine, altfel aș fi murit.

Sunt unii oameni care nu văd că Dumnezeu se îngrijește de ei. Nu văd că Domnul, din iubire, caută mereu să îi ajute. Ei uită de cele sfinte și de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu uită niciodată de ei. Ferice de aceia care văd că toate - sănătatea, puterea de muncă, fericirea țin de Dumnezeu. Ferice de aceia care au mereu încredere în ajutorul Domnului.


(L. Magdan – ”Cele mai frumoase pilde și povestiri creștin-ortodoxe”, Editura Aramis, București)

Oricum...

“Oamenii sunt adesea neînţelegători, iraţionali şi egoişti...
Iartă-i oricum.

Dacă eşti bun, oamenii te pot acuza de egoism şi intenţii ascunse...
Fii bun oricum.

Dacă ai succes poţi câştiga prieteni falşi şi duşmani adevăraţi...
Caută succesul oricum.

Dacă eşti cinstit şi sincer, oamenii te pot inşela...
Fii cinstit şi sincer oricum.

Ceea ce construieşti în ani, alţii pot dărâma într-o zi...
Construieşte oricum.

Dacă găseşti liniştea şi fericirea, oamenii pot fi geloşi...
Fii fericit, oricum.

Binele pe care îl faci astăzi, oamenii îl vor uita mâine...
Fă bine oricum.

Dă-i lumii tot ce ai mai bun şi poate nu va fi niciodată de ajuns...
Dă-i lumii tot ce ai mai bun, oricum.

La urma urmei este între tine şi Dumnezeu...
N-a fost niciodata între tine şi ei, oricum.”

(Maica Tereza)


the same sky


”Trăim cu toții sub același cer,
dar nu avem toți același orizont.”
(Konrad Adenauer)

Nancy Wilson - ”How Glad I Am”




My love has no beginning, my love has no end       Iubirea mea nu are nici început, nici sfârșit
No front or back and my love won't bend                Nu are față sau spate, iubirea mea nu se
I'm in the middle, lost in a spin loving you               Sunt în mijloc, pierdută într-o piruetă
And you don't know, you don't know                        Șiu nu știi, nu știi
You don't know, you don't know how glad I am       Tu nu știi, nu știi cât de bucuroasă sunt

My love has no bottom, my love has no top             Iubirea mea nu are fund, și nici vârf
My love won't rise and my love won't drop              Iubirea mea nu se va ridica și nici nu va cădea
I'm in the middle and I can't stop loving you            Sunt în mijloc și nu mă pot abține să te iubesc
And you don't know, you don't know                        Și tu nu știi, nu știi
You don't know, you don't know how glad I am       Tu nu știi cât de bucuroasă sunt

I wish I were a poet so I could express                      Mi-aș dori să fiu un poet să pot exprima
What I'd, what I'd like to say yeah                              Ce aș vrea să spun... da
I wish I were an artist so I could paint a picture       Mi-aș  dori să fiu un artist să pot picta un tablou
Of how I feel, of how I feel today                               Cu ceea ce simt astăzi

My love has no walls on either side                          Iubirea mea nu are pereți de nici o parte
That makes my love wider than wide                       Ceea ce face ca iubirea mea să fie fără limite
I'm in the middle and I can't hide loving you            Sunt în mijloc și nu mă pot ascunde să te iubesc

And you don't know, you don't know                        Și nu știi, nu știi
You don't know, you don't know how glad I am       Tu nu știi, cât de bucuroasă sunt




Ai încredere! Cineva, acolo sus, te iubește.


Ce-ar fi să decizi că nu ai nevoie de nici un motiv ca să ai mai multă încredere?!

Trebuie doar să te hotărăști și să-ți spui:
* Astăzi aleg să am mai multă încredere în mine și în viață!
* Astăzi aleg să merg cu capul sus, încrezător/ încrezătoare, fără nic un alt motiv decât simplul fapt că așa îmi doresc!
* Nu voi mai permite ca opiniile celorlalți (părinți, profesori, religie, societate în general) să mă facă să cred că nu sunt suficient de bun/ă, că trebuie să fiu perfect/ă pentru a merita apreciere și/ sau afecțiune!
* Începând de azi, aleg să nu mă mai judec și să am mai multă compasiune față de mine!
* Aleg să am mai multă încredere în mine și în viață!

Tu îți interpretezi propria ființă și te judeci singur în funcție de ce ți-au spus alții și te consideri un om bun sau rău, vinovat, nebun, puternic, slab, frumos sau urât etc...

Te-ai întrebat vreodată:
Este adevărat? Cât/ Ce este adevărat din toate astea?

TU ești cel care îți creezi viața! Și poți alege din toate aceste posibilități pe cele pe care le dorești cu adevărat!
Ce alegi?
Viața este ticluită în favoarea ta! Ai încredere!

Investiția ta pentru acest seminar: 35 lei și 1h 30 min din timpul tău.
Elevii și studenții, șomerii și pensionarii beneficiaza de reducere 50% (17 lei).
Copiii până la 14 ani beneficiază de gratuitate.

GARANTIE 100% + Rugăminte
Dacă în decurs de 30 min îți dai seama că nu rezonezi cu ce am să vă împărtășesc, te rog să ne spui și îți vei recupera integral investiția.

Locația
Centrul de afaceri ”Dunărea” - Sala ”N. Bălcescu”
Galați, Str. Nicolae Bălcescu, Nr. 1 (la intersecție cu Str. Brăilei)

Pentru a te înscrie la acest seminar, te rog să completezi formularul de mai jos:
http://eepurl.com/cH3uBD

Noi suntem deja una cu Dumnezeu

În povestea lui Adam și a Evei se vorbește de un șarpe care trăia în Arborele Cunoașterii. Acesta era un înger căzut care le transmitea celor care doreau să îl asculte mesaje distorsionate. Biblia îl numește Prințul Mincinoșilor. Șarpele le-a spus oamenilor încă inocenți:
- Vreți să fiți la fel ca Dumnezeu?

Întrebarea părea simplă, dar ascundea o capcană. Dacă oamenii i-ar fi răspuns:
- Nu, mulțumesc. Noi suntem deja una cu Dumnezeu.
ei ar fi continuat să trăiască în Paradis. 

Din păcate, ei i-au răspuns:
- Da, dorim să fim la fel ca Dumnezeu.
Ei nu au sesizat minciuna. Au mâncat din fructele copacului, au înghițit minciuna, și astfel au murit.

Lucrul care i-a determinat să mănânce din fructe fără a sesiza minciuna a fost îndoiala. Înainte să cunoască îndoiala, ei nu dețineau nici un fel de cunoaștere. Oamenii trăiau în mod direct adevărul din fața lor. După ce au acceptat minciuna, ei nu au mai crezut că sunt una cu Dumnezeu. Începând din acel moment, ei au început să-L caute pe Dumnezeu. Au ajuns astfel la concluzia că trebuie să construiască un templu, o casă în care să îl adore pe Dumnezeu, că trebuie să sacrifice totul pentru a ajunge la El, că trebuie să sufere și să îi consacre această suferință lui Dumnezeu.

În scurt timp ei și-au construit un templu măreț, în care s-au adunat mii de oameni care nu mai credeau că sunt una cu Dumnezeu. Primul lucru pe care l-au făcut a fost să îi dea lui Dumnezeu un nume, și astfel s-a născut religia.

Prima minciună în care oamenii au crezut a fost aceasta:
- Eu nu sunt una cu Dumnezeu.

Din ea s-au născut mai apoi noi și noi minciuni, pe care oamenii le-au crezut. În scurt timp, în mintea lor s-au adunat atât de multe minciuni încât acestea i-au copleșit, iar ei au uitat de divinitatea inerentă din ei. Oamenii au văzut frumusețea și perfecțiunea lui Dumnezeu și și-au dorit să fie la fel ca Acesta, să trăiască în conformitate cu ”imaginea perfecțiunii”, după care au continuat să caute această perfecțiune...

(Don Miguel Ruiz și Don Jose Ruiz – ”Al Cincilea Legământ”)