Skip to main content

Furtună de zăpadă în aprilie

Vă amintiți ziua de ieri?
Sigur vă amintiți ziua de ieri. Și, probabil, veți ține minte cât veți trăi că pe 21 aprilie 2017 a nins, a fost viscol și a fost zloată.
Nu ai fi scos un câine afară, darămite un copil de 5 ani. Însă noi aveam repetiție, și cum nu primisem nici un răspuns la SMS-ul pe care-l trimisesem Doamnei... ne-am pornit la drum. Am luat un taxi, pentru că nu era chip să mergi pe jos o jumătate de oră prin viscol, mai ales că ”Buburuza” trăgea puțin de nas.

OK... Ajungem noi la Casa de Cultură... urcăm la etaul 1 și... pauză. Nu era nici țipenie. Uși închise peste tot. Însă luasem în calcul această posibilitate (nu era prima oară când nu ni se răspundea la SMS) și, în plus, între timp am primit și mesaj de la Orange cum că SMS-ul nici măcar nu fusese livrat de data asta.

După cum spuneam, luasem deja în calcul această posibilitate și... nu poți să scoți un copil afară pe așa o vreme... să cheltui bani pe taxi (degeaba)... ca după aceea să te întorci înapoi acasă... Așa că am plecat la teatrul de păpuși... știam că vinerea au spectacol de la 10 - 10.30... ghinion însă... nu și vinerea asta (era prima vineri după Paște).

OK... nu eram dispusă să mă dau bătută încă, așa că am traversat strada și ne-am dus la Muzeul ”Cuza Vodă”. Chiar eram curioasă dacă era închis și aici (în mod normal nu trebuia să fie), căci asta chiar ne-ar fi lăsat ”cu ochii în soare”, metaforic vorbind... căci cerul era aproape negru, cădea lapoviță și bătea un vânt de te lua pe sus. Și... ERA DESCHIS! la muzeu. Oamenii cred că au fost total nedumeriți de apariția noastră... ce căutam noi pe drumuri pe așa o vreme... și mai ales ce căutam la muzeu pe așa o vreme... :) Dar și-au revenit repede. O doamnă ne-a dat biletele... altă doamnă ne-a aprins luminile în muzeu... și ne-am apucat de vizitat...

Uitasem că expoziția temporară era despre ”Istoria radiou-ului” și deși Theona nu a fost prea încântată, a văzut și ea ce este o ”placă” (vinil), căci îi explicasem eu de vreo câteva ori că eu ascultam povești la pick-up când eram mică, nu la CD-player, dar nu prea avea cum să înțeleagă la ce mă refeream. Și mobilierul de epocă a lăsat-o indiferentă... i-au plăcut în schimb pianele și oglinzile care erau înalte de vreo 3-4 m (imense pentru ea). Iar când am urcat la etaj (deși Theona ar fi preferat, mai degrabă, să ne îndreptăm spre ieșire) a fost fascinată de costumele de epocă, în special de rochia doamnei Elena Cuza, astfel încât pot spune că vizita la muzeu a fost un succes. Mai ales că la plecare am achiziționat și primul volum din ”Upanișade”... :)

Însă pentru Theona era total nesatisfăcătoare și a vrut să mergem și la pizzerie. Eram cam departe de pizzeria noastră preferată, așa că am mers la ”Corso”. I-am nedumerit și pe cei de acolo cu apariția noastră... Theona a fost foarte încântată de pieptul de pui umplut cu cașcaval. Iar mie mi-a plăcut atenția cu care ne-au tratat fetele și am fost impresionată că toaleta strălucea de curățenie (moment în care Theona m-a informat că restaurantul ei va fi mult mai frumos – căci ea, când va fi mare, va avea un restaurant și va face cele mai faine mâncăruri și cele mai delicioase prăjituri, asta pe lângă faptul că va fi dansatoare, cântăreață, profesoară de limba franceză, va face seminarii și ar mai fi și altele, de care nu-mi aduc aminte acum).

Pentru că voiam să-i iau un caiet pentru desenat, am întrebat-o dacă vrea să mergem la librărie. Când am ieșit mi-a cam părut rău de propunere, pentru că începea să ningă din ce în ce mai tare, dar când ai spus ceva... ai spus. Așa că ne-am îndreptat spre Humanitas. Din păcate nu aveau la ce mă gândeam eu, ocazie cu care ni s-a confirmat o dată în plus că librăria noastră preferată rămâne Donaris. Cum nu era departe și oricum trebuia să ajungem la o stație de autobuz, ne-am îndreptat într-acolo.

Iar pe drum (10 minute cât îți ia să ajungi de la Humanitas la Donaris) am avut parte poate de cel mai frumos moment din toată aventura noastră pe furtună.

Când am ieșit de la Humanitas, un troleibuz se îndrepta spre centru. La vreo 20 m în fața noastră se oprește. Chiar mă gândeam ce s-o fi întâmplat, știu că mai sar câteodată ”antenele” alea de pe cabluri și pe vremea aia... era destul de probabil. Însă nu cobora nimeni. Când am ajuns în dreptul microbuzului, în dreptul ușii din față... aceasta s-a deschis ca la comandă. Și mi-am dat seama că ne așteptase pe noi...

Pe vremea aia urâtă, Omul acela - șoferul -  a vrut să ne ajute... Iar mie mi-a fost atât de rușine pentru că drumul nostru nu mergea într-acolo și nu puteam să ne urcăm, încât nici măcar nu am îndrăznit să mă uit la ușă. Nu pot spune cât de rău mi-a părut... toată ziua!...

Ce-ar fi fost dacă în loc să mă fac că nu observ, m-aș fi uitat la acel Om (cu siguranță un om frumos, căci numai oamenii frumoși fac gesturi frumoase) și i-aș fi mulțumit?!... Chiar dacă nu ne-am fi urcat. Era atât de simplu!... Ar fi fost atât de simplu să primesc ”darul” său și în același timp să-i fac ziua mai frumoasă, pentru că ziua noastră, cu siguranță, a fost mult mai frumoasă și datorită acestui gest.

Însă uneori suntem paralizați de rușine sau alte sentimente contradictorii, trecem mai departe și ratăm momente frumoase, refuzăm ”daruri” (fie că e vorba de un gest, fie că e vorba de un zâmbet, un compliment sau orice altceva) și astfel renunțăm la bucurii mici (care de fapt sunt bucurii mari) și care ne fac viața mai frumoasă. Pentru că viața este o colecție de astfel de momente mărunte, momente de grație cu care ne întâlnim și pe care uneori sau, poate, de prea multe ori le lăsăm să treacă pe lângă noi, uneori pentru că suntem prea grăbiți, uneori pentru că nu le observăm și alteori pentru că, pur și simplu, le evităm.

Nu am mai mers mult și am găsit o pană albă de porumbel. Mi-a părut rău că nu aveam aparatul să o pot fotografia, arăta superb plutind pe un ochi de apă, plină de picături de apă la rândul ei. În timp ce o ridicam de jos, spun:
- Ia uite, Theona, ce pană frumoasă!...
- Da, mami, e pana ta norocoasă. Ea... era deja în poveste. :)

Ne-am continuat drumul, am ajuns la librăria Donaris, ne-am luat caiet de desenat și agendă de scris, după care ne-am întors într-un final acasă. Era și timpul. După așa o plimbare cu peripeții.

A fost o zi frumoasă! Aș putea spune chiar, că a fost o zi minunată!
Cine ar fi spus?!... Cine ar fi crezut?!...



Concluziile pe care le-am tras eu în urma plimbării noastre din această zi furtunoasă de aprilie sunt următoarele:

1) Când o ușă este închisă, mai bate și la alte uși. Mai încearcă. E posibil să te aștepte lucruri mult mai frumoase...
De vreo 2 ani am căpătat o nouă convingere. Și anume că ”lucrurile funcționează întotdeauna pentru mine”, chiar și atunci când nu prea pare să fie așa. Și convingerea asta e pe cât de faină, pe atât de adevărată și aș putea spune că se confirmă de fiecare dată. Dacă suntem dispuși să ”vedem”.

2) Condițiile exterioare nu pot determina cum te simți (dacă vei avea o zi frumoasă sau nu, de exemplu), dacă nu le dai tu voie.

3) Să fii prezent acolo unde ești. Orice ai face în acel moment. Pentru că astfel poți vedea ”frumosul”, micile ”minuni” din viața ta.

4) Să mulțumești. Să primești. Cu bucurie! (Ca să nu îți pară rău după aceea.)

5) Să te bucuri de fiecare zi! Pentru că e în puterea ta ca să faci fiecare zi să fie frumoasă! Iar viața e formată din zile...

Poți avea o zi minunată chiar și în mijlocul unei furtuni!


Comments

V-a plăcut și...

”Îți dai seama câte întâmplări și alegeri au trebuit să aibă loc... începând cu nașterea Universului... ca să se ajungă la crearea ta? Exact așa cum ești TU!?”

Lumina este totul

”Lumina ca și sunetul este ceva extraordinar. Pictorii încearcă să pună lumina pe pânză; fotografia încearcă să prindă lumina; există lumina unei singure lămpi într-o noapte întunecoasă sau lumina care se află pe fața altuia, lumina care se află înapoia ochilor. Lumina pe care o văd ochii nu este lumina de pe apă; această lumină este atât de deosebită, atât de vastă încât nu poate intra în câmpul îngust al ochiului. Această lumină, ca și sunetul, se mișcă la nesfârșit, - înăuntru și în afară – ca și fluxul și reflexul mării. Și dacă stai foarte liniștit, tu mergi cu ea, dar nu în închipuire sau senzorial; mergi cu ea fără să știi, în afara măsurii timpului.
Frumusețea acestei lumini, ca și a iubirii, este de a nu putea fi atinsă, de a nu putea fi pusă în cuvânt. Însă ea era acolo – în umbră, în spațiul deschis, în casă, în fereastra de peste drum, și în râsul acelor copii. Fără lumina aceea, ceea ce vedeți este cu totul neînsemnat, căci lumina este totul.” (J. Krishnamurti)

Noi suntem deja una cu Dumnezeu

În povestea lui Adam și a Evei se vorbește de un șarpe care trăia în Arborele Cunoașterii. Acesta era un înger căzut care le transmitea celor care doreau să îl asculte mesaje distorsionate. Biblia îl numește Prințul Mincinoșilor. Șarpele le-a spus oamenilor încă inocenți: - Vreți să fiți la fel ca Dumnezeu?
Întrebarea părea simplă, dar ascundea o capcană. Dacă oamenii i-ar fi răspuns: - Nu, mulțumesc. Noi suntem deja una cu Dumnezeu. ei ar fi continuat să trăiască în Paradis. 
Din păcate, ei i-au răspuns: - Da, dorim să fim la fel ca Dumnezeu. Ei nu au sesizat minciuna. Au mâncat din fructele copacului, au înghițit minciuna, și astfel au murit.
Lucrul care i-a determinat să mănânce din fructe fără a sesiza minciuna a fost îndoiala. Înainte să cunoască îndoiala, ei nu dețineau nici un fel de cunoaștere. Oamenii trăiau în mod direct adevărul din fața lor. După ce au acceptat minciuna, ei nu au mai crezut că sunt una cu Dumnezeu. Începând din acel moment, ei au început să-L caute pe Dumnezeu. A…