Skip to main content

Dumnezeu vrea ca tu să fii fericit/ă

Te-ai gândit vreodată că iubirea și acceptarea este tot ceea ce avem nevoie pe această lume?...
Da, tot ce avem nevoie este iubire și acceptare.
Însă noi ne refuzăm nouă înșine acestea și implicit, apoi, le refuzăm și celor din jur.

Te-ai gândit vreodată că de fapt atunci când nu accepți ceva sau critici ceva la altceineva, faci asta pentru că de fapt nu accepți ceva la tine?!... Și, implicit, când cineva critică sau condamnă ceva la tine, de fapt, nu are o problemă cu tine, ci cu el însuși/ ea însăși?...
Sună mai simplu decât este (în teorie este întotdeauna mai ușor decât în practică), însă este și eliberator, deoarece, cu puțin exercițiu, dacă îți impui să îți aduci aminte și conștiezi că atunci când cineva te judecă și te condamnă, de fapt, nu are o problemă cu tine, ci cu el, deja nu te mai ”consumi” atât și, în cele din urmă, ajungi să nu te mai lași afectat și, poate, chiar să ai compasiune pentru persoana respectivă.

Așa că... ține minte că atunci când nu-ți place ceva la altcineva, problema nu este la el/ ea. Niciodată problema nu este la celălalt! Problema este la tine!
Și, cu cât te accepți și te iubești mai mult, cu atât mai mult îi vei iubi și accepta pe cei din jurul tău. (Pentru că vei conștientiza că fiecare este OK așa cum este... la nivelul la care este... și așa mai departe.)

Ia gândește-te... când cineva te critică sau emite diverse judecăți la adresa ta, dacă tu te-ai accepta pe tine așa cum ești (cu bune și cu rele, că nu este nimeni ”rupt din soare”), te-ar mai afecta părerile lor?!...

Tot ce avem nevoie este iubire și acceptare.

Însă prea adesea, de-a lungul timpului, am primit tot felul de mesaje de neacceptare, precum: critici, evaluări, păreri categorice predici, morală, mustrări etc.. Iar neacceptarea îi facepe oameni să se închidă în ei, să intre în defensivă, să se simtă stânjeniți, să le fie frică sau să înceteze să mai încerce lucruri noi.

Acceptarea, pe de altă parte, te face să te simți în siguranță, iar la un nivel foarte profund te face să te simți iubit. Pentru că a-l accepta pe celălalt ”așa cum este” este un adevărat act de iubire, nu-i așa?!

Însă câți dintre noi se iubesc și se acceptă așa cum sunt?...

Tu te iubești și te accepți pe tine însuți/ însăți?...


Iubirea de sine este ceva ce, încă, dezaprobăm din start.

Este totuși îmbucurător faptul că, încet-încet, începem să conștientizăm că ”să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” implică și faptul că trebuie să te iubești și pe tine însuți, ceea ce face ca întreaga noțiune de iubire de sine să nu mai sune atât de egoist cum am fost obișnuiți să credem.

Mă bucură enorm faptul că preoți cu har au început să vorbească despre asta în biserică, ceea ce-i face pe oameni să schimbe mentalități învechite (sau cel puțin așa sper) și să înțeleagă că pentru a fi în stare să ai grijă de altcineva trebuie să ai mai întâi grijă de tine, pentru că dacă tu ești bolnav sau supărat (suferința fiind o altă ”virtute” perpetuată de prea mult timp) nu poți ajuta pe nimeni. Cum poți ajuta pe altcineva, când tu însuți nu ești bine?!... Din contră, în acel moment ai tu nevoie de ajutor și de sprijin. Sărăcia iarăși nu este o virtute (să nu fii lacom este, să nu fii egoist, să nu fii arogant), dar dacă eu nu am nimic și sunt plină de griji și de frici cum pot eu să ajut pe altcineva?! Pot eu ajuta pe altcineva?! Nu! Sau într-o măsura foarte mică.

Acestea fiind spuse, este posibil ca Dumnezeu să ne dorească nouă așa ceva?!...

Hai să facem un exercițiu de imaginație (pentru cei care sunt părinți va fi cu atât mai ușor):

Imaginează-ți că ai un copil...
- Ce îți dorești pentru copilul tău?
- Tot ce e mai bun! (Firește.)
- Ți-ai putea dori vreodată ca el să sufere, să ducă o viață plină de lipsuri, să fie plin de frici și îngrijorări?!
- Bineînțeles că nu!!! (Ne referim la oamenii normali la cap.)

Atunci cum este posibil să crezi vreodată că Dumnezeu poate dori așa ceva vreunuia dintre noi?!... Fiecare dintre noi este copilul Lui preaiubit! Așa cum orice părinte dorește tot ce e mai bun pentru copilul lui, tot așa și Dumnezeu dorește tot ce este mai bun pentru noi!

Dumnezeu vrea ca tu să fii fericit, așa că ai grijă de tine.
Iubește-te și acceptă-te așa cum ești!
Pentru că Dumnezeu nu face erori, 
și, poate îți vine greu să crezi, dar El deja te iubește necondiționat!


Comments

V-a plăcut și...

”Îți dai seama câte întâmplări și alegeri au trebuit să aibă loc... începând cu nașterea Universului... ca să se ajungă la crearea ta? Exact așa cum ești TU!?”

Lumina este totul

”Lumina ca și sunetul este ceva extraordinar. Pictorii încearcă să pună lumina pe pânză; fotografia încearcă să prindă lumina; există lumina unei singure lămpi într-o noapte întunecoasă sau lumina care se află pe fața altuia, lumina care se află înapoia ochilor. Lumina pe care o văd ochii nu este lumina de pe apă; această lumină este atât de deosebită, atât de vastă încât nu poate intra în câmpul îngust al ochiului. Această lumină, ca și sunetul, se mișcă la nesfârșit, - înăuntru și în afară – ca și fluxul și reflexul mării. Și dacă stai foarte liniștit, tu mergi cu ea, dar nu în închipuire sau senzorial; mergi cu ea fără să știi, în afara măsurii timpului.
Frumusețea acestei lumini, ca și a iubirii, este de a nu putea fi atinsă, de a nu putea fi pusă în cuvânt. Însă ea era acolo – în umbră, în spațiul deschis, în casă, în fereastra de peste drum, și în râsul acelor copii. Fără lumina aceea, ceea ce vedeți este cu totul neînsemnat, căci lumina este totul.” (J. Krishnamurti)

Noi suntem deja una cu Dumnezeu

În povestea lui Adam și a Evei se vorbește de un șarpe care trăia în Arborele Cunoașterii. Acesta era un înger căzut care le transmitea celor care doreau să îl asculte mesaje distorsionate. Biblia îl numește Prințul Mincinoșilor. Șarpele le-a spus oamenilor încă inocenți: - Vreți să fiți la fel ca Dumnezeu?
Întrebarea părea simplă, dar ascundea o capcană. Dacă oamenii i-ar fi răspuns: - Nu, mulțumesc. Noi suntem deja una cu Dumnezeu. ei ar fi continuat să trăiască în Paradis. 
Din păcate, ei i-au răspuns: - Da, dorim să fim la fel ca Dumnezeu. Ei nu au sesizat minciuna. Au mâncat din fructele copacului, au înghițit minciuna, și astfel au murit.
Lucrul care i-a determinat să mănânce din fructe fără a sesiza minciuna a fost îndoiala. Înainte să cunoască îndoiala, ei nu dețineau nici un fel de cunoaștere. Oamenii trăiau în mod direct adevărul din fața lor. După ce au acceptat minciuna, ei nu au mai crezut că sunt una cu Dumnezeu. Începând din acel moment, ei au început să-L caute pe Dumnezeu. A…