Pentru că articolul precedent
despre școală (pe care îl poți găsi aici) risca să se lungească prea mult am
preferat să detaliez unele aspecte în acest articol. Pentru că noi suntem
foarte recunoscătoare pentru dascălii pe care Dumnezeu ni i-a scos în cale
(sper din tot sufletul că vom da peste astfel de oameni și în viitor).
La grădiniță am avut noroc de o
educatoare minunată, Dna. Lăcrămioara Hondrilă; când am intrat la școală, am
dat peste un învățător tare fain, Dl. Liviu Roman, oameni frumoși care nu ”taie
aripi”, ci, din contră, inspiră și insuflă încredere, ceea ce este un lucru
extraordinar într-o lume în care prea mulți oameni sunt obișnuiți să critice și
să minimizeze, iar când este vorba despre cei mici, acest lucru este cu atât
mai grav și cu repercursiuni pe întreaga viață (deși nimeni nu-și bate capul să
privească lucrurile așa în profunzime).
Toate meseriile sunt importante,
precum fiecare om, fiecare dintre noi este
important și fiecare își are locul său sub soare (deși ni se inoculează
contrariul). Vreau să cred că într-un viitor nu prea îndepărtat se va
recunoaște la scară largă faptul că ne este mai bine și mai de folos să
cooperăm/ să colaborăm decât să concurăm, pentru că atunci când ne ajutăm unii
pe alții creștem toți, prosperăm toți, ne este la toți mai bine. (Parabola
lingurilor lungi ilustrează perfect acest aspect. Dacă nu ai auzit de ea, o
poți citi aici.) După cum spuneam, fiecare meserie este importantă, însă cele
care implică lucrul cu oamenii (mari sau mici), cum ar fi cele de
profesor (învățător, educator etc), doctor și preot sunt mai mult decât simple
meserii, trebuie să ai un dar anume (un har) să poți profesa în aceste meserii, pentru
că altfel în loc de doctor ne trezim că avem de-a face cu un măcelar, în loc de
profesor, cu un cioplitor de suflete care ”taie aripi” în stânga și-n dreapta,
în loc de preot, cu un semănător de zânzanie și confuzie.
Doamna Lăcrămioara este poate cea
mai bândă persoană care ne-a fost dat s-o întâlnim. Theona zicea despre ea că
este ”singura Doamnă care zâmbește”, iar de faptul că era singura Doamnă care
nu țipa la copii m-am convins și singură în zilele când trebuia să o iau pe
Theona mai devreme de la grădiniță și așteptam vreo 5-10 minute pe lângă ușă
înainte să intru în clasă. Este un om pe care-l găsești
mereu în mijlocul copiilor, care-i ascultă, care-i înțelege și care are o
răbdare cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Iar la vârsta lor (de 3-4-5 ani),
când practic nu prea ai cu cine să te înțelegi (mămicile știu despre ce
vorbesc), este un lucru de-a dreptul remarcabil. Majoritatea avem acasa 1-2
(pe mămicile cu mai mult de 3 copii, eu le consider mame eroine, la modul cel mai
serios cu putință) și avem momente când ne este greu, darămite să te ocupi de
20-30 de copii odată (și preșcolari). Eu una nu pot să-mi imaginez cum poate
să-și păstreze calmul și răbdarea atâtea ore, atâtea zile... (Pentru asta, cum
spuneam, trebuie să ai har de la Dumnezeu, pentru că altfel nu prea ai ce căuta acolo.)
La școală, iarăși, dacă Domnul
lor nu ar fi fost deschis și iubitor de copii, Theonei nu i-ar fi fost așa
dragă școala și, cu siguranță, ar fi fost mult mai stresată. Eu, pe de altă
parte, sunt recunoscătoare pentru faptul că în alte condiții, dacă Theona ar fi
dat peste o învățătoare ”obișnuită”, cum este puțin mai energică și nu stă
locului, riscam să fie etichetată drept ADHD-istă = copil problemă și de-aici o
întreagă înșiruire de ”povești nemuritoare” care ar fi urmat (pentru că eu nu
aș fi stat cu mâinile în sân). Pentru că este întotdeauna mult mai simplu să punem
etichete, în loc să ne informăm și să găsim soluții.
La una dintre ședințe, Domnul lor
ne-a povestit ce fel lucra cu ei la clasa pregătitoarei: 15-20 minute făceau ce
aveau de făcut, 5 minute se jucau... 15-20 min lucrau, 5 minute joacă... și tot
așa. Nu-mi venea să cred.... Mai ales că auzisem și alte variante: de exemplu
intră părintele într-o sală de clasă să întrebe ceva și când intră, uimire
maximă,... copiii în bănci nemișcați nu făceau NIMIC... învățătoarea la catedră
își vedea de ale ei... Când a întrebat ce se întamplă, doamna respectivă i-a
explicat că așa se obișnuiesc copiii să stea liniștiți în banca timp de 40 de
minute. Când am auzit despre această întâmplare mi s-a părut de-a dreptul
suprarealistă, serios dacă nu mi-a fost ciudă că nu am intrat eu în clasa
respectivă, căci aș fi întrebat-o pe Doamna dacă ea poate sta
nemișcată, fără să facă nimic 40 de minute?!?!... Iar ea e adult și, în principiu, ar trebui să aibă mai multă răbdare. Dar să-i ceri unui copil de 6-7
ani să stea nemișcat 40 de minute este de-a dreptul absurd!!! Și este
revoltător faptul că există astfel de cadre didactice!!!
Cu temele alte povești de-a
dreptul SF... Copii încă din clasa pregătitoare nu-și văd capul de teme! Are
copilu’ o săptămână de vacanță, aceasta vine la pachet cu cel puțin 19 fișe de
lucru!!! Situație concretă, acestea sunt
povești adevărate (auzite de mine de la mămici în cauză). Așa cum am stat de vorbă și cu
mămici foarte încântate că al lor copil face exerciții din Gazeta matematică
încă din clasa I și să vezi ce deștept o să fie, în clasa a V-a sigur intră la
L.V.A. ... (Situațiile astea mă întristează și mă amuză deopotrivă: mă întristez
pentru copilului chinuit – de cele mai multe ori degeaba – și mă amuză grandomania
și naivitatea părinților.)
Oameni buni, vreți să devină
copiii Einstein, chiar așa din prima?!... Din clasa 0?!?!... Lăsați copiii să respire!... Este
vreunul dintre voi GENIU?!.... Deși sunt SIGURĂ că cineva care se apropie măcar
de acest nivel nu va avea niciodată pretenții absurde de acest gen!
Un citat care mie îmi place
foarte mult sună cam așa:
”Nu vei fi criticat niciodată
de cineva care face mai mult decât tine.
Vei fi criticat întotdeauna de
cineva care face mai puțin!”
Garantat așa este, pentru că cel
care face mai mult știe ce implică aceasta. Este conștient de munca și de
efortul necesare și nu are impresia că lucrurile se întâmplă bătând din palme/
peste noapte; în timp ce cârcotașii (de care e plină lumea) găsesc mereu nod în
papură (căci asta poate face oricine).
De exemplu, îmi povestea la un
moment dat o profesoară de engleză că un părinte era foarte nemulțumit de
progresele pe care le făcuse fiul său la curs (1 oră/ săptămână) după un an de
studiu. Și-i povestea el, cum că au fost în Anglia și copilul nu a reușit să
vorbească engleză... Au fost în Franța și copilul nu a vorbit nici franceză
(făcea și cursuri de franceză), dar și-a luat ”papara” pentru asta.
Pot să vă garantez că părintele
respectiv nu vorbea nici una dintre aceste limbi, pentru că altfel și-ar fi dat
seama că este imposibil pentru un copil de 7 ani, care face cursuri la clasă
doar o oră pe săptămână, să ajungă să se converseze în limba respectivă numai
după un an de zile (ar fi știut ce efort implică), pe lângă faptul că ar fi
putu să-și ajute copilul să învețe mai mult!
E ușor să ai pretenții, când nu
ai habar despre ce este vorba. Iar când ai habar, dar n-ai înțelepciune, este
și mai grav.
Revenind la școala noastră, foarte
puțini sunt cei care știu că, de fapt, există 4 moduri de învățare: vizual,
auditiv, kinestezic și senzitiv.
Sistemul de învățământ actual (de
la noi) îi favorizează pe cei auditivi și vizuali, pe cei kinestezici îi
consideră copii problemă, iar cei senzitivi sunt pe dinafară total (pentru mai
multe detalii despre acest subiect, recomand ”Copilul tău este un geniu” de
Florian Colceag și Florin Alexandru). Noi nu suntem toți la fel și, printre altele, și modul de
învățare al fiecăruia dintre noi este diferit. Atunci de ce am încerca să-i
băgăm pe toți copiii în aceeași oală, considerând că toți ar trebui să fie la
fel?!... Încercăm să-i facem pe ai noștri copii un fel de
copii xerox ai unui model ideal, care de fapt nu există.
Școala ar trebui să-i învețe
pe copii cum să gândească, nu ce să gândească.
Dar mai nou, și știrile la TV ne
spun ce să credem, în loc să ne prezinte scurt și la obiect știrea/ evenimentul
respectiv și să ne lase pe noi să tragem concluziile...
Iarăși m-am lungit prea mult,
concluzia însă este aceasta:
Dacă ar exista mai mulți
astfel de dascali (cum am întâlnit noi), cu siguranță, învățământul românesc ar arăta cu totul altfel,
iar copiii noștri ar merge de drag la școală!
Eu însă sunt recunoscător pentru
fiecare om care se apleacă cu grijă și răbdare asupra lor (pentru că mai sunt
și alții... deși în număr mic, mai sunt) și le deschide ”aripi” și orizonturi.
Voi încheia cu un citat foarte
frumos al lui Mihai Șora:
”Lucrul cel mai de preț pe care
un învățăcel îl primește de la un mai-știutor nu este „știința“ acestuia, după
cum nu este nici „lista“ de cărți pe care ar trebui să le citească ori să le
cunoască pe dinafară; nu este un set de reguli, precepte, norme de repetat și
respectat. Nimic din toate acestea nu are o mai mare cuprindere decât chiar
drumul pe care cei doi – învățăcel și maestru – îl fac împreună. Ei se sprijină
și se conduc unul pe altul, iar timpul pe care îl petrec laolaltă este luminat,
din bun început, de vibrația fiecăruia; ei se mișcă în același plan, nu pe
niveluri diferite, sunt pe aceeași cărare, pe aceeași orbită. Cuvântul-cheie al
legăturii dintre cei doi este cuvântul „însoțire“: fiecare îl însoțește pe
celălalt.”
Sursă: [photo]
Comentarii
Trimiteți un comentariu