Cel mai fericit copil...

La serbarea de sfârșit de an, printre altele, Domnul Învățător a spus despre Theona că este cel mai fericit copil din toate generațiile de elevi pe care le-a  avut.

Întrebare:

”Theona este genul de om care îți spune cu zâmbetul pe buze că ți-a băgat mașinan-n stâlp... Cum ați reușit, doamnă, să creșteți un copil așa optimist?”

Răspunsul îl dau acum, în scris, pentru că este prea lung și prea complicat să o fi făcut la momentul respectiv:

În primul rând este o chestiune de priorități. Și în același timp este o chestiune de a-ți asuma responsabilitatea, de a ”vindeca” și schimba lucruri care nu funcționează la tine/ în tine ca părinte. Pentru că atunci când facem acest lucru, îi ”eliberăm” în mod automat și pe copiii noștri de ”poveri” care nu sunt ale lor de cărat, precum și de ”programe” defectuoase, care nu le sunt de nici un folos (care pot fi credințe limitative, superstiții vechi de când lumea sau prejudecăți).

Dacă e să mergem și mai departe pe firul povestirii, pentru că fiecare dintre noi este de fapt o poveste – o poveste care la început i-a fost spusă de către cei din jurul său – părinți, bunici (în principiu persoanele care i-au fost cel mai aproape în primii ani de viață au cea mai mare influență asupra copilului, că doar nu degeaba se spune ”cei 7 ani de-acasă”), la care poveste - de-a lungul vieții - mai adăugăm și noi poveștile noastre, de cele mai multe ori prin filtrele și lentilele celor din jurul nostru (de prea multe ori chiar).

După cum spuneam, dacă mergem la începuturi pe firul povestirii, vedem că în afară de timpul petrecut împreună, de atenția acordată și de educația primită, foarte importantă este atmosfera din casă, relația dintre părinți, mediul în care copilul crește și se dezvoltă (nicăieri nu este roz și inevitabil mai apar și divergențe sau conflicte, însă imporant este ca aceasta să nu devină o obișnuință). Și pentru ca lucrurile să fie puțin și mai complicate – foarte important în gradul de armonie al unui copil sunt aspecte care s-au petrecut chiar înainte ca acesta să fi venit pe lume; aspecte cum ar fi: dacă acel copil a fost dorit sau nu, dacă mama pe timpul sarcinii a fost stresată sau împăcată (unele mămici sunt de-a dreptul terifiate de simplul gând că vine bebe, ce vor face, cum se vor descurca, vor face față, altele sunt îngrijorate de un milion de detalii și informații, care nu de puține ori sunt contradictorii, situații în care efectele asupra copilului cu siguranță numai benefice nu pot fi). Cu siguranță însă, lucrurile stau cu totul altfel în momentul în care considerăm că bebe este un dar de la Dumnezeu (nu doar o grijă și o responsabilitate în plus) și ne rugăm pentru el în mod constant.
(Mai multe despre acest subiect puteți afla în cartea ”Cele nouă trepte” scrisă de Daniel Meurois și Anne Givaudan, pe care o găsiți aici.)

Sinceră să fiu nu știu care din toate acestea a contat cel mai mult la fericirea fetiței mele, însă un lucru este cert: mi-am dorit-o foarte mult, l-am rugat pe Doamne-Doamne mult de tot ca ea să fie sănătoasă (exact așa... Doamne, poate să fie proastă, poate să fie urâtă, dar fă să fie sănătoasă! – Iar Dumnezeu probabil s-a amuzat de rugămintea mea și i le-a dat pe toate).

Considerând-o un dar de la Dumnezeu, am avut convingerea și credința că totul va fi bine (căci probleme de sănătate fiecare are și nimeni nu duce o viață roz-bonbon). După ce ”a venit” am renunțat de tot la televizor. Da, un an și jumătate nu m-am uitat deloc la televizor pentru a nu o expune pe ea, nu i-am dat să mănânce prostii (dulciuri mai ales), iar suc acidulat nu bea nici la ora asta (pentru că până la 2 ani nu i-am dat deloc, iar când am făcut-o, pur și simplu nu i-a plăcut gustul, și nu a băut și nu bea nici în ziua de azi). I-am acordat foarte mult timp. I-am citit și i-am cântat de când era încă în burtă...

După cum spuneam, este o chestiune de priorități. Pentru mine ea este cea mai importantă! Iar cel mai important lucru pentru mine este ca ea să fie bine.

Mă întreba chiar zilele trecute:

- Mami, tu crezi că eu sunt cel mai fericit copil din lume?

Nici nu prea am știut ce să-i răspund, mi se pare o întrebare destul de neobișnuită pentru un copil:

- Îmi doresc... Sper..., i-am spus

La care Theona răspunde singură:

- Eu nu cred că sunt cel mai fericit copil din lume, dar cred că sunt printre ei...

Pentru mine este de ajuns. Astfel de momente îmi umplu inima de recunoștință. Efectiv, dă inima pe dinafară... Și mulțumesc în fiecare zi, și de mai multe ori pe zi, că am un copil așa minunat.

Da, e mult de lucru – în primul rând cu tine însuți –, dar se merită. În loc să te superi când îți vezi copilul de 2- 3 ani că se încruntă la tine sau că folosește nu știu ce ton, gândește-te, analizează puțin: la care dintre voi a văzut asta? Dacă e la voi, schimbați. Dacă e la cineva din afară, îi explicați că voi nu faceți așa/ nu vă comportați așa. Copiii înțeleg mult mai mult decât le dăm noi credit, chiar dacă nu la nivel logic (lucru care se întâmplă abia pe la 8-9 ani). Iar chestia cu ”eu sunt mai mare și am voie, iar tu nu” nu ține; copiii învață din ce văd, nu din lecțiile de morală pe care le ținem.

Eu am încercat și încerc să fiu un model pentru ea (cu siguranță nu-mi iese întotdeauna), încă nu am ajuns acolo unde îmi doresc, dar mă strădui.