Fă-ți timp să îți asculți copilul

Mă bucur că în sfârșit am reușit să-mi fac timp să scriu acest articol, mi-am propus să fac asta de ceva vreme...

Despre cât de important este să ne facem timp pentru copiii noștri și să-i ascultăm știm deja. Sper însă ca acest articol să te ajute să conștientizezi la un nivel mai profund faptul că ai noștri copii au nevoie să fie ascultați, auziți, văzuți. Pentru că foarte mulți dintre noi, în principiu, facem TOTUL pentru ei, și omitem totuși ce este cel mai important.

Să începem cu partea științifică

Memoria de lungă durată este alcătuită din două părți: 

- memoria declarativă

- memoria nondeclarativă

Memoria declarativă sau memoria explicită (narativă) reprezintă capacitatea de a ne reaminti în mod conștient. Acest tip de memorie depinde de limbaj, pentru a organiza, clasifica și stoca informațiile și experiențele, care vor deveni mai târziu amintiri accesibile. Este ca o carte pe care o putem lua de pe raft, când avem nevoie să ne referim la o întâmplare din trecut. Atunci când reușim să punem evenimentele în cuvinte, ni le putem reaminti ca parte din istoria noastră.

Memoria nondeclarativă sau memoria implicită (senzitorie, procesuală) operează fără reamintirea conștientă. Ea ne permite să accesăm automat ceva deja învățat, fără a trebui să reînvățăm pașii de fiecare dată. 

Ambele tipuri de memorie ne sunt utile și ne ajută în diverse momente. 

La ce trebuie însă să acordăm atenție deosebită este faptul că experiențele traumatice sunt de multe ori stocate în memoria nondeclarativă. Unele fragmente ale întâmplării rămân nenumite și le pierdem din vedere. Rătăcite și nerostite ele devin parte din inconștientul nostru. 

În concluzie pentru că nu le putem pune în cuvinte, nu ni le amintim. 

De aici ne dăm seama cât de important este limbajul, pentru că limbajul ne permite să avem ”povestea” întâmplării, și având ”povestea” avem o mai bună capacitate de a ne aminti acea experiență, fără a retrăi toate frământările legate de ea. 

De cele mai multe ori, în stare de șoc, limbajul este unul din primele lucruri pe care le pierdem, retrâgându-se în subconștient. De aceea este important să vorbim, pentru că astfel întâmplările pot fi procesate și ne putem elibera de ele. De aceea copiii noștri trebuie să verbalizeze ceea ce îi doare și ceea ce îi frământă. 

După cum spunea Gabor Maté:

”Copiii nu sunt traumatizați din cauză că au fost răniți. Copiii sunt traumatizați pentru că au fost singuri cu ceea ce i-a rănit.”

Trauma nu este ceea ce ni se întâmplă, ci faptul că suntem singuri cu ceea ce ni se întâmplă.

Iar noi în ziua de azi nu mai avem timp să ne ascultăm pe noi, să ne ascultăm copiii, să ne ascultăm unii pe alții. Din păcate suntem atât de prinși în caruselul numit viață, încât uneori pur și simplu uităm ce este cel mai important... să trăim.

Lucrurile se derulează într-un mod atât de rapid încât trecem din traumă în traumă și nici nu ne dăm seama de asta. Da, e la modă să vorbim despre traume, și sună pretențios și înfricoșător în același timp. Numai când auzim acest cuvânt, dacă este posibil trecem mai departe, pentru că este dureros să răscolești și să aduci la suprafață lucruri neplăcute sau care te-au făcut să suferi. Este foarte dureros. Și este greu. Iar acum nici măcar nu mă refer Traumă scris cu literă mare. Mă refer la acele mici supărări sau incidente care se întâmplă în viața fiecăruia: de la colegul care nu te ”înghite” la serviciu, la șeful care îți caută nod în papură din orice și nu-ți apreciază munca depusă, la șoferul care îți taie calea în trafic, la persoana care se comportă urât în autobuz și lista e lungă. Le știe fiecare prea bine. Viața se întâmplă atât de repede încât nici nu le mai observăm de multe ori. Dar dacă nu le conștientizăm, asta nu înseamnă aceste lucruri dispar în neant. Nu. Rămân stocate în memoria nondeclarativă sub formă de fragmente de amintiri, senzații corporale, imagini și emoții. Rămân blocate în corp și vor ieși la suprafață de fiecare dată în circumstanțe asemănătoare. 

Odinioară, pe vremea părinților și bunicilor noștri, viața avea un alt ritm, mai lent, și astfel ei aveau timp să proceseze aceste lucruri, chiar dacă de cele mai multe ori nu o făceau la modul conștient. Faptul că petreceau mai mult timp în natură și desfășurau muncă mai degrabă fizică îi împământa. Faptul că aveau valori sănătoase, le arăta calea. Faptul că aveau mai multă credință în Dumnezeu, îi înălța și îi ajuta să treacă peste problemele de zi cu zi. Faptul că aveau unu-doi prieteni adevărați cu care să vorbească pe bune, îi ajuta să proceseze într-o oarecare măsură cele întâmplate.

În ziua de azi alergăm ca niște bezmetici de la o zi la alta și avem impresia că, dacă le ignorăm, problemele dispar. Nimic mai fals. Când le ignori, problemele nu dispar, ci se adună și devin din ce în ce mai mari și mai grave, de ajungem în punctul în care ne este frică să ne uităm sub ”covor”, pentru că este prea mult ”gunoi” și ne este frică să nu clacăm. 

Dacă noi nu ne facem timp, timp nu vom avea niciodată. Trăim vremuri în care cei mai săraci suntem în materie de timp. Le oferim copiilor noștri de toate (sau asta încercăm), în afară de timp, în afară de atenția noastră. Iar ei cel mai mult au nevoie exact de asta: copiii cel mai mult au nevoie de timp petrecut împreună cu părinții și de atenția lor. 

O să spui că fabulez, că nici părinții noștri nu ne acordau atâta timp și, da, și eu fac parte din generația cu cheia de gât, și desi nu ne acordau atâta timp pe cât ne-am dori noi să le acordăm copiilor noștri, cu siguranță ne acordau mai mult timp decât reușesc majoritatea părinților din ziua de azi (pentru că nu existau atâtea lucruri care să-ți distragă atenția). Deși părinții mei nu m-au cocoloșit, cum îi cocoloșim noi pe copiii noștri, totuși erau acolo când aveam nevoie de ei, și existau ritualuri (le zic ritualuri acum, atunci erau simple obiceiuri) de mers la cofetărie, de mers la cinema, de făcut lucruri împreună: citit povești seara la culcare, de jucat remy, șah, table și mai știu eu ce.

Încă un element foarte important este faptul că și noi copiii aveam timp!!! Eram independenți. Ieșeam afară și ne jucam cu alți copii: alergam, băteam mingea, ne jucam ascunselea și câte altele. Făceam alegeri. Învățam să luăm decizii, la nivelul nostru de copii. Pe când acum cei mai mulți copii sunt acaparați de telefoane, tablete și televizoare și așteaptă mai mereu să facă alții lucruri pentru ei/ în locul lor. A te juca în fața blocului se transformă din ce în ce mai mult într-o raritate, iar, dacă sunt mai mici, lipsa de siguranță din ziua de azi nu-ți permite să-i lași afară singuri. Trăim vremuri bizare și triste în același timp, dacă nu stau pe tabletă sau telefon, copiii sunt purtați de la o activitate la alta într-un maraton nesfârșit, de-ai zice că trebuie să devină Einstein până la vârsta de 10 ani. (Mi se pare științifico-fantastic ca un copil de 9 ani să nu știe să se joace. Și totuși se întâmplă! Știu ”caz real”.) 

Și nu am abordat subiectul ȘCOALĂ și nici nu o voi face, pentru că este un subiect atât de vast, încât mi-ar mai trebui încă două articole să dezbat și această persepctivă. 

Concluzia este că foarte puțini dintre noi își fac timp să-și asculte copiii, și da, poate fi obositor... da, nu toate subiectele sunt interesante sau importante din punctul nostru de vedere, al adulților... dar copiii au nevoie să se simtă ascultați și auziți. Iar în situațiile care nouă poate nu ni se par atât de grave, să nu se simtă singuri.

Avem întotdeauna grijă să le spunem copiilor noștri ce trebuie și ce nu trebuie să facă și, da, este necesar să facem asta. Însă este la fel de necesar și să le acordăm atenție și să vedem și ce îi ”doare”, ce anume îi frământă și să ajungem să înțelegem și perspectiva lor. Iar speranța mea este că astfel nu vom mai auzi despre cazuri de copii care ajung să-și taie venele în baia școlii la 13 ani!!!

Ascultă ce are să îți spună copilul tău. Încurajează-l să vorbească. Îi poate salva viața!!!

Bibliografie:     ”Povestea ta a început demult” de Mark Wolynn

                           ”The Wisdom of Trauma” - Dr. Gabor Maté

Sursă [foto]