Nu ți se întâmplă uneori să obosești?

- Nu ți se întâmplă uneori să obosești? îl întrebă Margie.

- Nu mai mult decât altora.

- Când obosim, corpul ne cere odihnă și creierul somn. Și noi, ce le dăm? O cafea.

El dădu încet din cap, gândindu-se la cantitatea pe care era nevoit s-o ingurgiteze ca să facă față la serviciu...

- Dar depresia te apucă  din când în când? insistă Margie.

- Ei bine, da. Mă apucă, bineînțeles, suspină bărbatul.

- Și ce faci?

- Ce fac? Hmm... nu știu... de ce?

- Adu-ți aminte când ți s-a întâmplat ultima dată.

- Ultima dată... OK. A fost...

- Nu mă interesează momentul. Spune-mi doar ce ai făcut când te-ai simțit deprimat.

- Foarte simplu: am mâncat patru bucăți de ciocolată! Adică nu... opt.

- Și te-ai simțit mai bine pe urmă?

- Nu chiar, dar pe moment mi-a indus o stare de bine. Măcar atât.

- Și apoi ce ai făcut?

- Cred că am deschis televizorul.

- Vezi? Același tipar. Tindem să căutăm în exterior soluțiile pentru problemele noastre interioare: ciocolata, o plăcere ce vine din afară; și televizorul, un flux de informații și de senzații din aceeași sursă.

- Și crezi că e grav, ”doctore”?

Margie izbucni într-un râs colorat.

- Așa cum zicea Paul Watzlawick, care apropo, locuia nu departe de aici: e dezastru, dar nu e grav!

- Mersi de încurajare...

- Oricum, e mai bine decât să iei pastile, dar rămâne același tipar! De altfel, sunt sigură că atunci când te îmbolnăvești, primul reflex e să...

- Iau un medicament, răspunse el abătut.

Ea râse și mai turnă ceai.

- Crede-mă: soluția majorității problemelor noastre trebuie căutată în interior.

- Te cred.

- Asta e una dintre cele mai mari iluzii ale vremurilor noastre. Ne ascultăm din ce în ce mai puțin vocea interioară. Ajungem uneori chiar să nu mai știm ce vrem să facem cu viața noastră. În plus, avem tendința să ne dorim cu disperare să corespundem unor tipare care nu sunt ale noastre, ci impuse de societate.  

- Tipare?

- Da. Sau norme, coduri, numește-le cum vrei. Norme de comportament, de opinie și mai ales de gusturi. Uneori am impresia că ne place nu ceea ce ne spune inima, ci ceea ce ne este impus. Suntem chiar noi cei care ne alegem îmbrăcămintea, telefoanele, băutura sau filmele pe care le vedem?

- Te înțeleg, dar e aproape inevitabil în zilele noastre. Suntem interconectați, așa că e normal să ne influențăm unii pe ceilalți. Nu e nimic rău în asta.

- Sigur că nu. Dar în acest context de interconexiune, e nevoie totuși să rămânem suficient de conectați cu noi înșine ca să ne putem trăi propria viață și nu pe a celorlalți. 

Jonathan se gândi la lungile lui plimbări, singur în natură și la acel sentiment puternic pe care nu-l mai trăise până atunci, că se regăsește.

- Ca să-ți trăiești viața cu adevărat, reluă Margie, trebuie să știi să-ți asculți vocea interioară. Să-i înțelegi mesajele. Cum vrei să-i acorzi atenție, când mintea ți-e în permanență bombardată de mii de lucruri din afară?

- Lasă-mă să ghicesc: o să dai vina pe televizor, internet, rețele sociale, jocuri video, e-mailuri, SMS-uri...

- Nu dau vina pe nimic. Toate acestea sunt foarte utile, dacă suntem destul de precauți, cât să nu cădem în capcană. Pentru că știi de ce devenim dependenți de ele?

- Nu.

- Pentru că ne induc emoții. Și, vezi tu, când încercăm emoții, simțim că trăim. Și atunci mai vrem, mai mult și mai mult. De aceea rămânem conectați la toate acele rețele sociale. Când primim un mesaj, simțim o emoție. O informație ne incită? Altă emoție. Cineva se gândește la noi? Emoție. O țară a fost lovită de furtună? Emoție. Și încă o dată, nu e nimic rău în asta, dar lăsându-ne absorbiți de ceea ce vine din exterior, pierdem contactul cu noi înșine. Cu cât emoții ne sunt induse din exterior, cu atât mai puțin reușim să le facem să izvorască din interior, din gândurile, acțiunile și sentimentele noastre. E ca și cum am trăi într-un montagne-russe, purtați încoace și-ncolo de un tren pe care nu știm cine îl conduce și încotro.

Fragment din ”Ziua în care am învățat să trăiesc” de Laurent Gounelle.

Sursă [foto]