Și tu te pierzi în opiniile celorlalți?

Întâmplare de acum câteva zile...
- Mami, mami, îți plac desenele mele?
- Da, iubita.
- Care desen îți place mai mult? Ăsta sau ăsta?

Aleg unul și-i spun:
- Acesta.
- Dar celălalt nu-ți place?
- Ba da, dar acesta îmi place mai mult.

Se pune Theona din nou pe lucru și mai desenează câte ceva la desenul ”celălalt”...

- Mami, mami, acum care desen îți place mai mult? Ăsta sau celălalt?
- Acesta.
- Dar de ce?!... Uite i-am mai adăugat 3 flori, 2 copaci (etc.), nu crezi că acum ”celălalt” desen este mai frumos?
- Iubita, mie îmi place mai mult ”acesta”, dar dacă ție îți place mai mult ”celălalt” asta este cel mai important. Nu contează ce cred alții, atâta timp cât îți place ție. Nu contează ce părere au alții, atâta timp cât ție îți face plăcere să lucrezi la el. Important este să îți placă ție, chiar dacă mie nu îmi place. Noi suntem, toți, diferiți și cuiva poate să-i placă ceva, iar ție să îți placă altceva, este perfect OK. Fiecare are dreptul la opinia lui (atâta timp cât nu-l lezează pe celălalt, adaug eu acum).

Pentru un copil de 6 ani, frământările de genul ăsta sunt normale. Este firesc să caute aprobare în permanență, simte nevoia să i se confirme din nou și din nou că este iubit și acceptat, de asta poate depinde chiar supraviețuirea sa, în situații extreme (micuții, intuitiv, știu asta).

Iubirea și acceptarea sunt singurele lucruri de care avem nevoie pe lumea asta. *


La cei mari, povestea se schimbă însă (din păcate nu foarte mult, dacă în copilărie am primit în special critici: ”acesta nu e bun”, ”acela nu e corect”, ”celălalt  nu e frumos” ș.a.m.d.) și ar trebuie să fim mai detașați de opiniile celorlalți, pentru că altfel ajungem să ne pierdem pe noi înșine în părerile și așteptările lor. Și apoi, noi suntem, toți, diferiți... cine poate spune categoric și definitiv că un lucru trebuie să fie AȘA, și nu ALTFEL?!...


Voi încerca să fiu mai concretă, și fiindcă Facebook e la modă, iar conform statisticilor duce mai multă frustrare decât orice altceva :) (pentru unii dintre noi, evident) o să iau drept exemplu articolul pe care l-am scris în urmă cu două săptămâni.

Așadar, am scris articolul, l-am postat pe blog, după care i-am dat ”share” pe Facebook. Cum sunt și eu om... normal că eram curioasă dacă articolul a fost apreciat. În primă fază, nu s-a întâmplat nimic. Erau vizualizări, dar nimeni nu dădea ”like”. De-abia în cursul zilei următoare au început să apară aprecierile. 

Întrebarea este:
- Dacă nu dădea nimeni ”like”, ar fi însemnat că articolul era prost?!...  Însemna că era mai puțin valoros?!...
- NU. Asta ar fi însemnat că l-au citit oameni care nu au fost de acord cu el (ceea ce este perfect OK), sau care nu l-au înțeles, sau poate l-au citit oameni care, pur și simplu, nu au simțit să-și împărtășească opiniile.

(Din fericire, m-am cam obișnuit, de ceva vreme, ca lumea să nu fie de acord cu ideile mele, așa că-mi văd mai departe de ”drum” și de lucru.)

Problema apare în momentul în care rămânem blocați, în care suntem atât de atașați de opiniile celorlalți încât ne pierdem în ele. 
Fiecare dintre noi este unic!

Fiecare dintre noi este valoros!

Fiecare dintre noi are propria lui strălucire!

E păcat să nu-ți dai voie să strălucești pentru că nu-știu-cui nu-i place culoarea portocaliu, de exemplu, iar nuanța ”stălucirii tale” se întâmplă să fie orange.


Fiecare dintre noi este UNIC, iar asta este MINUNAT!

Poți să-ți imaginezi ce monoton și plictisitor ar fi fost dacă eram toți la fel?!...

Dar despre frumusețea diferențelor dintre noi voi scrie într-un articol viitor.

Până atunci...

Dă-ți voie să strălucești
și ai încredere, Dumnezeu nu face erori!

(Așa că nu a dat greș nici cu tine!!!)


___________________________

* Despre iubire și acceptare am scris mai multe aici, în articolul ”Dumnezeu te vrea fericit/ă” (pe care îl poți accesa printr-un simplu click).