Dacă ni se acordă suficient timp, mulți dintre noi vor ajunge la stadiul ”sunt îndeajuns de bun (sau de inteligent)”. Acesta este punctul în care nu mai simțim nevoia să demonstrăm lumii că suntem stăpânii propriei noastre vieți, pentru că ajungem să o simțim, să facă parte din noi. Nu mai vrem să arătăm nimănui că avem valoare, nu ne mai simțim obligați să fim de acord cu toată lumea și nici nu mai așteptăm ca ceilalți să ne simpatizeze. Facem față mult mai bine sentimentului de rușine. Nu ne mai este teamă să ne dezvălui slăbiciunile, incertitudinile sau vulnerabilitățile. Avem grijă de noi, iar viața curge mai lin. Este o stare de mulțumire. Nu ne mai opunem vieții și așa dobândim, de fapt, mai mult control asupra acesteia. Este o stare de recunoștință atât față de oameni, cât și față de viața noastră. Acum ne asemănăm, în multe privințe, cu copilul din noi. Copiii nu își pun problema dacă au sau nu valoare personală. Ei nici nu știu ce înseamnă acest lucru, dar comportam...