Oamenii "perlă"

La un curs de scriere creativă mi s-a pus întrebarea ”ce aș face cu un diamant?” Iar răspunsul meu, deși cam lung, a fost acesta:

”Ce aș face cu un diamant?!...”

Pentru mine este o întrebare destul de ciudată și dificilă în același timp: unu – pentru că din punct de vedere material pentru mine nu este mai mult decât o piatră și în ciuda prețului exorbitant la care poate ajunge, nu am putut să înțeleg niciodată ”isteria” iscată în jurul ei și... doi – cu atât mai mult cu cât mii de oameni (sau chiar mai mulți) sunt exploatați în cel mai brutal mod cu putință pentru a scoate la lumină această piatră, ceea ce o face și mai indezirabilă din punctul meu de vedere și, cu siguranță, ar reprezenta un argument în plus pentru a nu o achiziționa. Mi se pare un sacrificiu enorm, pentru un capriciu de ”bonton”.

Ceea ce mi se poate părea interesant la un diamant este latura sa simbolică, cea care îi dă de fapt valoare, și anume faptul că la bază este un simplu cărbune negru și opac, care prin procesele ce au avut loc pe o perioadă îndelungată de timp se transformă și se preface în mod spectaculos în ceea ce noi numim în forma sa finită ”diamant”, care cu strălucirile sale minunate a luat mințile multora, iar duritatea sa excepțională este cel puțin neobișnuită pentru o piatră prețioasă.

Mă îndoiesc însă că asta stă la baza supraevaluării lui și chiar dacă ar fi așa, ar fi o scuză lamentabilă pentru exploatarea întregului continent african.

În concluzie, eu nu cred în perfecțiunea diamantului, iar de străluciri care fură minți, cred că e mai bine să te ferești.

Chiar și la atingere e rece. E greu. E ascuțit și incomod de ținut în palmă. Da, e frumos. Dar are o frumusețe rece, ce vine mai ales din exterior, lumina soarelui fiind, de fapt, cea care îl pune cu adevărat în valoare, dându-i mii de străluciri și reflexii minunate. Fără lumină magia sa se risipește însă.

Dați-mi o perlă... micuță, gingașă și pot să filosofez și să mă minunez ore în șir pe maginea acestui subiect. Iar acolo pot într-adevăr să văd perfecțiunea naturii, atât prin povestea care duce la nașterea unei perle, cât și prin perfecțiunea formei și lucirea sa catifelată.

Sinceră să fiu, acum realizez, că mai degrabă cred în oameni ”perlă”, decât în oameni ”diamant”.

După cum se știe o perlă se formează în interiorul unei scoici. Ceea ce puțini știu însă e faptul că perlele sunt produsul durerii... rezultat al pătrunderii unei substanţe străine și nedorite în interiorul unei stridii. Când intră un grăunte de nisip în stridie, celulele de sidef (care se află în interiorul acesteia) încep să lucreze şi astupă grăuntele de nisip cu multe straturi de sidef pentru a proteja corpul stridiei. Ca rezultat, se formează o frumoasă perlă. O stridie care nu a fost rănită niciodată, nu poate produce perle, pentru că perla este, de fapt, o rană cicatrizată...

Știu că există ”povești” și în ceea ce privește recoltarea și exploatare perlelor etc, dar din punctul de vedere strict al procesului natural, în cazul unei perle natura se depășește pe ea însăși, iar întraga poveste a devenirii acesteia mi se pare de-a dreptul fascinantă: atât de sensibilă și atât de delicată, iar vitregiile sorții nu o fac decât să o determine să devină și mai frumoasă, și mai puternică, fără a-și pierde din delicatețe.

Este pur și simplu impresionant faptul că și cu oamenii se întâmplă la fel: cei mai frumoși sunt cei care în ciuda dificultăților și necazurilor prin care au trecut, nu devin duri și morocănoși, ci - din contră - și-au păstrat sensibilitatea și, poate, chiar au câștigat în blândețe și bunătate, având mereu un zâmbet pe chip și o vorbă bună pe buze (tocmai pentru că știu ce înseamă suferința).

Da, cu siguranță, cred în oamenii ”perlă”!

Întrebarea era însă ”ce aș face cu un diamant?”... Probabil l-aș vinde. De fapt sunt sigură că asta aș face. Și îmi place să cred că ar fi atât de valoros încât ar putea face o diferență, o schimbare majoră atât în viața mea, cât și în viața celorlalți. Căci îmi place să dăruiesc. Mult!

Sursă: [foto]