Se
spune că, odată, un om mergea printr-un deșert. Nu mai putea de oboseală; nu mâncase
nimic de mai multe zile, apă nu mai avea, iar soarele puternic îl topea cu
razele sale de foc. În afară de întinderea nesfârșită de nisip dogoritor, nu se
vedeau decât urmele omului, urmele pașilor săi.
Deodată
însă, omul a observat că alături de ele au aparut și alte urme, ca și când mai
era cineva, o persoană ce mergea o dată cu el și ale cărei urme le putea vedea
alaturi de ale sale. Speriat, a strigat:
- De
ce sunt patru urme pe nisip, când eu sunt singur? Cine ești și de ce nu te văd?
Dar
o voce i-a raspuns:
-
Sunt Dumnezeu! Nu ești singur, fiindcă Eu merg alături de tine. Astfel, vei fi
ocrotit de orice rău și vei ajunge cu bine la capăt!
Omul
a căzut în genunchi și i-a mulțumit Domnului că S-a îndurat de el, după care
și-a continuat drumul, convins că acum v-a reuși. Și a mers, și a mers, până
când într-un final a simțit că nu mai poate face un pas măcar. Căzut în genuchi
a privit în urmă și... ce i-a fost dat să vadă? Pe nisip, nu se mai vedeau
decât urmele pașilor săi.
- Doamne,
a spus omul îndurerat, de ce m-ai părăsit, de ce nu este decât un set de urme în
nisip?
Însă
aceeași voce i-a raspuns cu blândețe:
- Pentru
că, până acum, te-am dus Eu în brațe.
Deodată,
omul nostru a simțit ceva rece, rece și a deschis ochii. Visase. Toropit de
oboseală, incins de lumina soarelui, căzuse în nisip, ajuns la capătul
puterilor. Dar, în timpul somnului fusese găsit de o caravană. Câțiva negustori
îl ridicaseră și îl stropiră cu apă. Atunci când a simțit apa rece pe față s-a
trezit, amintindu-și de visul său.
- Binecuvântat
fie Domnul! - a strigat omul. Cum m-ați găsit?
- Am
văzut niște urme în nisip, și ne-a, dat seama că cineva s-a rătăcit. Erau
într-adevăr urmele tale.
- Voi
credeți că urmele mele v-au adus aici? Nu, Dumnezeu, care S-a îndurat de
suferința mea, El v-a călăuzit pașii spre mine, altfel aș fi murit.
Sunt
unii oameni care nu văd că Dumnezeu se îngrijește de ei. Nu văd că Domnul, din
iubire, caută mereu să îi ajute. Ei uită de cele sfinte și de Dumnezeu, dar
Dumnezeu nu uită niciodată de ei. Ferice de aceia care văd că toate -
sănătatea, puterea de muncă, fericirea țin de Dumnezeu. Ferice de aceia care au
mereu încredere în ajutorul Domnului.
(L. Magdan – ”Cele mai frumoase pilde și povestiri creștin-ortodoxe”,
Editura Aramis, București)
Comentarii
Trimiteți un comentariu