Vă amintiți ziua de ieri?
Sigur vă amintiți ziua de
ieri. Și, probabil, veți ține minte cât veți trăi că pe 21 aprilie 2017 a nins, a
fost viscol și a fost zloată.
Nu ai fi scos un câine afară,
darămite un copil de 5 ani. Însă noi aveam repetiție, și cum nu primisem nici
un răspuns la SMS-ul pe care-l trimisesem Doamnei... ne-am pornit la drum. Am
luat un taxi, pentru că nu era chip să mergi pe jos o jumătate de oră prin
viscol, mai ales că ”Buburuza” trăgea puțin de nas.
OK... Ajungem noi la Casa de
Cultură... urcăm la etaul 1 și... pauză. Nu era nici țipenie. Uși închise
peste tot. Însă luasem în calcul această posibilitate (nu era prima oară când
nu ni se răspundea la SMS) și, în plus, între timp am primit și mesaj de la
Orange cum că SMS-ul nici măcar nu fusese livrat de data asta.
După cum spuneam, luasem deja în
calcul această posibilitate și... nu poți să scoți un copil afară pe așa o
vreme... să cheltui bani pe taxi (degeaba)... ca după aceea să te întorci
înapoi acasă... Așa că am plecat la teatrul de păpuși... știam că vinerea au
spectacol de la 10 - 10.30... ghinion însă... nu și vinerea asta (era prima
vineri după Paște).
OK... nu eram dispusă să mă dau
bătută încă, așa că am traversat strada și ne-am dus la Muzeul ”Cuza Vodă”. Chiar
eram curioasă dacă era închis și aici (în mod normal nu trebuia să fie), căci asta chiar ne-ar fi lăsat ”cu ochii în soare”, metaforic vorbind... căci cerul
era aproape negru, cădea lapoviță și bătea un vânt de te lua pe sus. Și... ERA
DESCHIS! la muzeu. Oamenii cred că au fost total nedumeriți de apariția
noastră... ce căutam noi pe drumuri pe așa o vreme... și mai ales ce căutam la
muzeu pe așa o vreme... :) Dar și-au revenit repede. O doamnă ne-a dat biletele...
altă doamnă ne-a aprins luminile în muzeu... și ne-am apucat de vizitat...
Uitasem că expoziția temporară
era despre ”Istoria radiou-ului” și deși Theona nu a fost prea încântată,
a văzut și ea ce este o ”placă” (vinil), căci îi explicasem eu de vreo câteva ori că
eu ascultam povești la pick-up când eram mică, nu la CD-player, dar nu prea
avea cum să înțeleagă la ce mă refeream. Și mobilierul de epocă a lăsat-o
indiferentă... i-au plăcut în schimb pianele și oglinzile care erau înalte de
vreo 3-4 m (imense pentru ea). Iar când am urcat la etaj (deși Theona ar fi
preferat, mai degrabă, să ne îndreptăm spre ieșire) a fost fascinată de
costumele de epocă, în special de rochia doamnei Elena Cuza, astfel încât pot spune
că vizita la muzeu a fost un succes. Mai ales că la plecare am achiziționat și
primul volum din ”Upanișade”... :)
Însă pentru Theona era total nesatisfăcătoare
și a vrut să mergem și la pizzerie. Eram cam departe de pizzeria noastră
preferată, așa că am mers la ”Corso”. I-am nedumerit și pe cei de acolo cu
apariția noastră... Theona a fost foarte încântată de pieptul de pui umplut cu
cașcaval. Iar mie mi-a plăcut atenția cu care ne-au tratat fetele și am fost impresionată că toaleta strălucea de curățenie (moment
în care Theona m-a informat că restaurantul ei va fi mult mai frumos – căci ea,
când va fi mare, va avea un restaurant și va face cele mai faine mâncăruri și
cele mai delicioase prăjituri, asta pe lângă faptul că va fi dansatoare, cântăreață,
profesoară de limba franceză, va face seminarii și ar mai fi și altele, de care
nu-mi aduc aminte acum).
Pentru că voiam să-i iau un caiet
pentru desenat, am întrebat-o dacă vrea să mergem la librărie. Când am ieșit
mi-a cam părut rău de propunere, pentru că începea să ningă din ce în ce mai
tare, dar când ai spus ceva... ai spus. Așa că ne-am îndreptat spre Humanitas. Din
păcate nu aveau la ce mă gândeam eu, ocazie cu care ni s-a confirmat o dată în
plus că librăria noastră preferată rămâne Donaris. Cum nu era departe și oricum
trebuia să ajungem la o stație de autobuz, ne-am îndreptat într-acolo.
Iar pe drum (10 minute cât îți ia să ajungi de la Humanitas la Donaris) am avut parte poate de cel mai frumos moment din toată aventura noastră pe furtună.
Când am ieșit de la Humanitas, un
troleibuz se îndrepta spre centru. La vreo 20 m în fața noastră se oprește. Chiar
mă gândeam ce s-o fi întâmplat, știu că mai sar câteodată ”antenele” alea de pe
cabluri și pe vremea aia... era destul de probabil. Însă nu cobora nimeni. Când
am ajuns în dreptul microbuzului, în dreptul ușii din față... aceasta s-a
deschis ca la comandă. Și mi-am dat seama că ne așteptase pe noi...
Pe vremea aia urâtă, Omul acela - șoferul - a vrut să ne ajute... Iar mie
mi-a fost atât de rușine pentru că drumul nostru nu mergea într-acolo și nu
puteam să ne urcăm, încât nici măcar nu am îndrăznit să mă uit la ușă. Nu pot
spune cât de rău mi-a părut... toată ziua!...
Ce-ar fi fost dacă în loc să mă
fac că nu observ, m-aș fi uitat la acel Om (cu siguranță un om frumos, căci
numai oamenii frumoși fac gesturi frumoase) și i-aș fi mulțumit?!... Chiar dacă
nu ne-am fi urcat. Era atât de simplu!... Ar fi fost atât de simplu să primesc
”darul” său și în același timp să-i fac ziua mai frumoasă, pentru că ziua
noastră, cu siguranță, a fost mult mai frumoasă și datorită acestui gest.
Însă uneori suntem paralizați de
rușine sau alte sentimente contradictorii, trecem mai departe și ratăm momente
frumoase, refuzăm ”daruri” (fie că e vorba de un gest, fie că e vorba de un
zâmbet, un compliment sau orice altceva) și astfel renunțăm la bucurii mici
(care de fapt sunt bucurii mari) și care ne fac viața mai frumoasă. Pentru că
viața este o colecție de astfel de momente mărunte, momente de grație cu care
ne întâlnim și pe care uneori sau, poate, de prea multe ori le lăsăm să treacă
pe lângă noi, uneori pentru că suntem prea grăbiți, uneori pentru că nu le observăm și alteori pentru că, pur și simplu, le evităm.
Nu am mai mers mult și am găsit o pană albă de porumbel. Mi-a părut rău că nu aveam aparatul să o
pot fotografia, arăta superb plutind pe un ochi de apă, plină de picături de apă
la rândul ei. În timp ce o ridicam de jos, spun:
- Ia uite, Theona, ce pană
frumoasă!...
- Da, mami, e pana ta norocoasă.
Ea... era deja în poveste. :)
Ne-am continuat drumul, am ajuns
la librăria Donaris, ne-am luat caiet de desenat și agendă de scris, după care
ne-am întors într-un final acasă. Era și timpul. După așa o plimbare cu
peripeții.
A fost o zi frumoasă! Aș putea spune chiar, că a fost o zi minunată!
Cine ar fi spus?!... Cine ar fi crezut?!...
Concluziile pe care le-am tras eu
în urma plimbării noastre din această zi furtunoasă de aprilie sunt următoarele:
1) Când o ușă este închisă, mai
bate și la alte uși. Mai încearcă. E posibil să te aștepte lucruri mult mai
frumoase...
De vreo 2 ani am căpătat o nouă
convingere. Și anume că ”lucrurile funcționează întotdeauna pentru mine”, chiar
și atunci când nu prea pare să fie așa. Și convingerea asta e pe cât de faină,
pe atât de adevărată și aș putea spune că se confirmă de fiecare dată. Dacă
suntem dispuși să ”vedem”.
2) Condițiile exterioare nu pot
determina cum te simți (dacă vei avea o zi frumoasă sau nu, de exemplu), dacă
nu le dai tu voie.
3) Să fii prezent acolo unde
ești. Orice ai face în acel moment. Pentru că astfel poți vedea ”frumosul”, micile ”minuni”
din viața ta.
4) Să mulțumești. Să primești. Cu
bucurie! (Ca să nu îți pară rău după aceea.)
5) Să te bucuri de fiecare zi!
Pentru că e în puterea ta ca să faci fiecare zi să fie frumoasă! Iar viața e
formată din zile...
Poți avea o zi minunată chiar și în mijlocul unei furtuni!
Comentarii
Trimiteți un comentariu