Ești întreg, omule! Ce ”jumătate” îți tot cauți cu disperare?

Autor Irina Binder

Am constatat pe parcursul vieții că nu există teamă mai mare în sufletul și în mintea omenească decât frica de singurătate. Că, din disperarea de a nu fi singuri, mulți oameni se însoțesc de cele mai multe ori cu persoane nepotrivite și sfărșesc în povești nefericite, complicăndu-și viața într-un mod nedorit, suferind cumplit și mult mai mult decât dacă ar fi rămas singuri. Din nefericire, în loc să-și schimbe percepția asupra singurătății și să aibă răbdare sa-l întâlnească pe omul potrivit lor, ei, din disperarea de a avea pe cineva alături orice-ar fi și oricum ar fi, aleg conștient să facă tot felul de compromisuri, își încurcă singuri viața, ba chiar ajung să se dezică de sine...

Și, ca întotdeauna, de vină pentru aceste alegeri greșite nu este doar omul care se teme de singurătate, ci și societatea (ori să-i zicem mai bine ”gura lumii”?), acei ”anonimi” care, judecând viața altora (ca și pe a lor uneori) după principii rigide, obosite și incorecte, pun o presiune enormă asupra celor care nu au un partener de viață.

[…]

Cunosc multe persoane singure care își percep solitudinea ca fiind un grav handicap. Tocmai de aceea nu se bucură de viață, trăiesc în singurătate, cu impresia că doar atunci când vor avea pe cineva alături vor putea trăi frumos cu adevărat.

[…]

Recunosc, prefer formularea ”suflet pereche” în loc de ”jumătatea”, pentru că fiecare om este întreg, nu înjumătățit în lipsa unui partener de viață. Nu trebuie să ne căutăm jumătatea, fiindcă nu lipsește nici o bucată din noi, ci trebuie să ne găsim perechea potrivită, omul bun pentru noi și pentru nevoile noastre sufletești.

Doresc să le spun tuturor celor care se regăsesc în aceasă poveste că singurătatea nu este un handicap, nu este o ratare, nu este un eșec personal și nici treaba altora nu este. În schimb, poate fi o perioadă benefică pentru orice om, o perioadă a regăsirii sinelui, un timp potrivit dezvoltării noastre, o binecuvântare pentru spiritul nostru. Sigur, depinde de cum își gestionează fiecare acea parte de viață trăită atunci când nu are un partener.

Personal, în singurătatea mea (în care nu m-am considerat nicio clipă singură, așa cum e considerată singurătatea în general, pentru că Dumnezeu mi-a fost mereu alături), dar nedistrasă și neinfluențată de nimeni, am reușit încetul cu încetul să mă descopăr. Fără părerile cuiva care să mă influențeze negativ, fără direția cuiva care să mă îndepărteze de la proiectele potrivite pentru mine, fără cineva care să mă vrea într-un fel anume (adică cel mai convenabil și mai confortabil mod pentru el). Așa am reușit să descopăr cine și cum sunt eu cu adevărat. Fără sentimentul datoriei că trebuie să fiu cum vor alții, fără nevoia de a mă strădui să le fac pe plac altora și să trăiesc mai mult pentru ei decât pentru mine, am reușit să descopăr ce îmi place, ce-mi doresc, ce mă împlinește și ce mă face fericită.

Singurătatea m-a ajutat să-mi identific nevoile reale, nu cele dictate de societate, să dau naștere unor visuri noi și să devin eu, cea autentică, total diferită de cea din trecut, de cea care era dispusă să trăiască pentru alții și după regulile lor, de cea în care m-ar fi transformat lumea nepăsătoare la binele meu. Abia când am descoperit cine eram eu cu adevărat am reușit să mă însoțesc cu oamenii potriviți mie. Și mi-a fost cu adevărat benefic.

[…]

Sfârșitul acela a fost cel mai binecuvântat început pentru mine. A fost perioada în care m-am maturizat cel mai mult, iar durerea aceea în loc să-mi înăsprească inima, m-a transformat într-o persoană mult mai caldă, mai înțeleaptă și mai îngăduitoare. Atunci am descoperit cât de puternică sunt de fapt și că pot ierta.

Așa că, înainte să căutați cu disperare un partener de viață care să vă facă fericiți, căutați să vă cunoașteți pe voi înșivă, învățați să vă oferiți singuri fericirea și să vă fiți de ajuns. E cel mai bun punct de pornire pentru viitor.

[…]

Cândva m-am agățat de oameni de teama singurătății și am sfârșit lângă ei mai singură ca oricând. Și-atunci am învățat să aleg singurătatea și să o percep ca pe o vacanță de relaxare, ca pe o regăsire. Am încercat să trăiesc frumos, să-mi ofer tot ce-mi place, să fac bine în jurul meu, să călătoresc, să cunosc oameni noi... Și am descoperit sentimentul incredibil al libertății depline, am înțeles că nu contează cu cine împarți viața cât timp oamenii aceia, chiar dacă sunt doar prieteni îți sunt alături și te fac fericit.

[…]

Uităm să ne bucurăm singuri de un apus de soare, de o plimabare în parc, de o conversație banală cu un străin dispus să împărtășească opinii, de o cafea băută pe o terasă admirând forfota orașului plin de viață, de o vacanță în care descoperim locuri noi, oameni noi, experiențe și trăiri noi. Și uităm că suntem extraordinari și că trebuie să ne iubim pe noi înșine.

În așteptarea ”jumătății” noastre și a aprobării societății, de cele mai multe ori uităm esențialul: că avem o singură datorie, aceea față de sufletul nostru, că trebuie să facem tot ce ne stă în putere ca să fim fericiți. 

Fragment din ”Iubirea te învață” de Irina Binder. (Link: www.libris.ro) 

Sursă [foto]