Treceți la conținutul principal

Pasărea colibri - pildă indiană


Potrivit legendei, într-o zi a avut loc un mare incendiu în pădure. Toate animalele au fugit în agonie, pentru că era un foc teribil.

Dintr-o dată, jaguarul a văzut o pasăre colibri trecând pe deasupra capului său, dar în direcția opusă. A zburat spre foc! Indiferent ce se întâmpla, pasărea colibri nu se oprea. Imediat a văzut-o trecând din nou, de data aceasta în aceeași direcție în care alerga jaguarul. A putut observa acest lucru în mod repetat, până când a decis să întrebe pasărea, pentru că i se părea un comportament foarte bizar.

- Ce faci, colibri? a întrebat-o.

- Mă duc la lac - a răspuns ea - beau apă cu ciocul și o arunc pe foc ca să-l sting.

Jaguarul a râs.

- Ești nebună. Chiar crezi că poți să-l stingi singură cu ciocul tău mic?

- Nu - a răspuns colibri - știu că nu pot. Dar pădurea aceea este casa mea. Mă hrănește, îmi oferă adăpost pentru mine și familia mea și sunt recunoscătoare pentru asta. Iar eu o ajut să crească polenizându-i florile. Sunt parte din ea și ea este parte din mine. Știu că nu pot stinge focul, dar trebuie să-mi fac partea mea.

În acel moment, spiritele pădurii care ascultau pasărea colibri au fost mișcate de pasăre și de dedicarea ei față de pădure. Și, în mod miraculos, au trimis o ploaie torențială care a pus capăt incendiului.


Concluzia:

Tot ce este nevoie e să-ți faci partea ta. Atât. Nimeni nu-ți cere să faci mai mult decât poți. Dacă îți faci partea ta ESTE SUFICIENT. 


Sursă: https://fatacufluturi.blogspot.com







Comentarii

Dă share mai departe

Cititorii au apreciat...

Simboluri și credințe

Trăim vremuri ciudate. Teamă, contradicție și confuzie sunt primele cuvinte care-mi vin în minte pentru a descrie ce se întâmplă în ultimele săptămâni. Fără un simț puternic de a discerne, situația este foarte dificilă, de fapt situația este dificilă oricum. Însă dacă putem dobândi o cât de puțină claritate în plus este un mare câștig. În acest context, astăzi voi scrie despre simboluri și credințe. Cine mă cunoaște știe că nu sunt adepta amuletelor, pentru că ele înseamnă slăbiciune, înseamnă să dau eu toată puterea mea unui obiect străin de mine. Ce se întâmplă dacă pierd obiectul respectiv? În absența acelui obiect rămân fără putere (sau mai bine zis, așa cred), ceea ce este fals pentru că puterea mea este în interior și ea este în continuare acolo. Însă dacă eu nu cred asta este ca și cum nu ar fi, pentru că mă voi comporta sau voi acționa în consecință (eventual crezând că ghinionul s-a abătut asupra mea... însă eu nu cred în noroc și, implicit, nici în ghinion...) S...

Elena's Bookclub - ”Ziua în care am învățat să trăiesc”

  Un nou an, un nou început, și după o perioadă prea încărcată în care nu am mai reușit să împărtășesc din lecturile care îmi bucură sufletul, m-am hotărât să reiau acest obicei și în fiecare lună să vin cu o nouă recomandare de carte. Pentru luna februarie am ales ” Ziua în care am învățat să trăiesc ” de Laurent Gounelle, considerată de Le Parisien ”o lecție despre fericire”. Ce m-a determinat să citesc această carte a fost prezentarea de pe coperta interioară: „Poetul român Mihai Eminescu spunea: «Viața este irosită pentru cel care n-a trăit-o așa cum ar fi vrut». Adevărul este că, odată ce ajung în amurgul vieții, mulți oameni încep să aibă regrete și își dau seama că, dacă ar putea să trăiască din nou, ar face-o altfel. Am vrut să scriu o poveste plecând de la dorința irezistibilă a oamenilor de a trăi conform celor mai profunde aspirații ale lor.” -  Laurent Gounelle ” Ziua în care am învățat să trăiesc ” este un roman lejer, dar în același timp plin de profunzime, ce te...

Povestea ta a început demult

Știai că ai noștri copii preiau de la noi, părinții, până și stresul?!... Eu trebuie să recunosc că habar nu aveam până acum o săptămână, când am început să citesc " Povestea ta a început demult " de Mark Wolynn, o carte pe care ți-o recomand cu drag. S-au făcut studii științifice în acest sens și, din păcate, dacă nu avem grijă de noi, le dăm mai departe copiilor noștri nu numai credințele și convingerile noastre (multe dintre ele limitative sau care nu ne mai sunt de folos, pe care le-am preluat și noi la rândul nostru de la înaintașii noștri), ci și stresul pe care îl resimțim din varii motive și care în ultima vreme a ajuns la cote inimaginabile până acum câțiva ani. Cât de ironic este asta?!... Facem tot ceea ce facem și ne "sacrificăm" de dragul copiilor noștri, ca să le fie lor bine, fără să ne dăm seama că, de fapt, ei cel mai mult au nevoie ca noi să fim bine. Degeaba le cumpărăm câte în lună și în stele, degeaba vrem să aibă ei tot ce nu am avut noi și fac...