Citind ”Putere versus Forță” scrisă de David R. Hawkins am dat peste următorul subiect care mi s-a părut foarte util de transmis mai departe, pentru că se aplică în multe domenii:
”Americanii sunt foarte naivi în fața învățătorilor și mentorilor sprituali, în parte pentru că preocupările spirituale nu au o tradiție îndelungată în America, așa cum se întâmplă în culturile mai vechi. Faptul că lumea abundă de fași guru este binecunoscut în India, dar un atare cinism nu e pe placul americanilor. Apar astfel, în mod repetat, tot soiul de șarlatani din India, cu prezentările lor impresionante, înșelând aspiranții spirituali naivi din Occident.
Puterea de pătrundere a unora dintre acești ”guru” și capacitatea lor de a mima sinceritatea convingătoare e uluitoare; adesea, ei îi induc în eroare chiar și pe căutătorii spirituali sofisticați. Aceasta este seducția spirituală. Un amestec de adevăr și falsitate, împachetate în poleială strălucitoare; învățăturile sună valabil dacă nu putem vedea faptul că adevărul lor a fost deformat de un context fals. [...]
Carisma tuturor profeților falși e persuasiunea. [...]
Cum acționează însă un adevărat învățător? În primul rând, adevăratul învățător nu controlează în nici un fel viața nimănui, ci explică învățăceilor săi cum anume să avanseze pe drumul conștiinței.”
Iar acum voi încerca să vin cu niște exemple concrete, pentru că e mai ușor de înțeles așa.
În materie de terapeuți (holistici sau nu), cei care sunt ”pe bune”, se vor bucura întotdeauna să te vadă sănătos și pe picioarele tale, eventual să nu le mai treci pragul pe la cabinet. Și probabil nu sunt mulți, dar eu am întâlnit cel puțin doi asemenea oameni, o ciudățenie printre cei de felul lor și care, pe deasupra, mai sunt și judecați de către cei din branșa lor.
Primul este un acupuncturist foarte renumit în oraș, în ciuda faptului că nu avea nici măcar o plăcuță pe ușă, acum 20 de ani când am ajuns eu la el, cu sănătatea la pământ. Cum s-ar spune...”analizele bune, pacientul mort”. După 15 (cincisprezece) analize la sânge, medicul de familie foarte sincer mi-a spus că în ciuda faptului că analizele nu sunt grozave, sunt în parametri, așa că nu are de ce să se lege și o să-mi dea doar niște vitamine. (Cu siguranță am apreciat sinceritatea - apropo de oameni adevărați - căci în loc de vitamine, putea să mă îndoape cu pastile.) Când am ajuns la acupuncturistul meu, terapeut holistic (condamnat de cei din breasla lui pentru că îmbină prea multe terapii), m-a lămurit că dacă mai întârziam vreo doi ani el nu mai avea ce să-mi facă. Iar când ești ”tânăr și neliniștit” ești așa mai naiv și deschis la tot felul de lucruri, însă după ce l-am întâlnit pe acest om, mi-am dat seama că acupunctura nu e ceva la care se pricepe toată lumea și nu e ceva ce faci ani în șir, iar acum nu m-aș mai da pe mâna oricui și probabil pe mâna nimănui în materie de acupunctură. Scurtând povestea, omul m-a pus pe picioare (a avut ceva de lucru la mine...) și, acum vine elementul esențial, mi-a dat exerciții fizice de făcut acasă, mai precis două, unul dintre ele fiind genoflexiunile pentru că echilibrează întreg corpul (atunci când sunt făcute cum trebuie și mai mult de 50 pe zi). Deși exercițiile nu prezintă o complexitate deosebită, totuși, de la 50 în sus vă asigur că nu este ușor. Toate bune și frumoase, până când, ”fast forward”, peste 10 ani aproape mi-am dizlocat un umăr. De această dată știam precis cine mă poate ajuta, așa că m-am dus din nou la terapeutul meu. Când am ajuns la cabinet, surpriza mare a fost că nici nu am intrat bine pe ușă și după ce m-a privit fix 3 secunde, veni verdictul: ”Tu nu ți-ai făcut exercițiile!” și era chiar supărat pe chestia asta, fapt ce m-a făcut să iau poziția ghiocelului. Iar în timp ce luam loc în sala de așteptare, își încheie pledoaria: ”Dacă îți făceai exercițiile, nu mai veneai la mine.” Habar n-am cum de și-a adus aminte de mine, un lucru e cert, are memorie de elefant, pentru că ținea minte toți pacienții care-i treceau pragul.
Alt exemplu de terapeut care face ceea ce face pentru că are har de Sus și pentru că-și dorește să ajute oamenii, este o prietenă (ne-am împrietenit mai târziu, după) care face terapie Bowen și care de când o știu are cele mai mici tarife la terapii (tocmai pentru că dorește să-i ajute pe toți cei suferinzi). Bineînțeles că nici acest lucru nu putea fi trecut cu vedere în breasla terapeuților holistici locali, care nu pot înțelege de ce face ea asta și sunt indignați că le strică lor piața, tarifele fiind prea mici după părerea lor. Târguieli ca la piață (piața aia de legume fructe), nu altceva.
Dacă mergem mai departe pe direcția terapeuților psihologi sau spirituali, traineri și așa mai departe, lucrurile nu devin mai simple, în ciuda ”exploziei” care a avut loc în ultima vreme. Și nu, nu sunt prea mulți, din contră. E nevoie de fiecare dintre ei. Problema e că destul de mulți fie nu au experiența necesară, fie motivația nu e cea corectă (pentru că într-un fel va acționa cineva motivat de faimă, statut, bani și în cu totul alt fel va face lucrurile cineva motivat să aline și să ajute), fie au dorința de a face bine, dar nu și-au ”vindecat” ei ce aveau de vindecat, acționând din poziția ”salvatorului”, moment în care se ”agață” de pacienții/ clienții/ urmăritorii lor. În concluzie: situația e complicată.
Însă și aici cel mai important indiciu de urmărit este grardul de control al persoanei respective. Pentru că o persoană evoluată, în armonie cu ea însăși și conectată la Divin nu va încerca niciodată să facă pe cineva dependent de propria persoană. Tocmai pentru că își dă seama că puterea noastră a tuturor vine din puterea fiecăruia în parte. De aceea este important ca fiecare să fie puternic și încrezător, stabil ”pe picioarele lui”. Pentru că atunci când fiecare este autonom și puternic poate ajuta pe altcineva într-un moment de impas. Pe când în momentul în care toți se așteaptă ca puterea să le vină din afară, de la ”îndrumător”, când acesta se află în impas, toți cei care-l urmează se vor afla în impas și ei sau vor ”pica”, tocmai pentru că nu și-au asumat puterea personală. În timp ce atunci când fiecare își asumă puterea personală, acel om poate fi la rândul său stâlp de sprijin pentru cel de alături, în loc să se afle într-o stare de neputință și confuzie.
Și am întâlnit și preoți care adună oameni în jurul lor, însă nu încercă să-i controleze în vreun fel sau să-i facă dependenți de ei, ci încercă să aprindă ”lumina” în fiecare pentru ca în vremuri de restriște și în caz că i se întâmplă ceva, să fie oameni care să ducă această ”lumină” mai departe. Pentru că atunci când fiecare este conectat la puterea sa interioară poate fi sprijin pentru cel de alături, în contrast cu situația în care ancora sa este un alt om, caz în care dacă acel om ”pică”, vor ”pica” și cei din jurul său, din cauză că relația de dependență îi situează în poziția de ”victimă”, care au nevoie și așteaptă ajutor din exterior.
Ancora supremă trebuie să fie Dumnezeu, nu un alt om.
Noi nu suntem neputincioși. Noi nu suntem victime.
Și există și destui ”maeștri spirituali” care, așa cum spunea David Hopkins în citatul de la începutul articolului, amestecă într-un mod atât de subtil adevărul cu minciuna, încât îți vine greu să-i depistezi de la început, tocmai pentru că adevărul din cuvintele lor meșteșugite pot duce în eroare intuiția, corpul. Și, când întâlnesc pe cineva pentru prima dată, mi se întâmplă să fiu foarte suspicioasă, tocmai atunci când simt că gradul de adevăr din vorbele lor este mare (pentru că am nevoie să știu dacă acele cuvinte sunt sincere sau sunt doar abil îmbinate pentru a manipula). Aștept să văd care e motivația din spate. Zic un ”Talăl Nostru” în gând, cer claritate de Sus și am puțină răbdare. Și răspunsul vine.
Însă cu cât te simți mai puțin constrâns (chiar poți simți cum corpul se contractă, dacă ești sufiecient de atent) și cu cât te simți mai liber în alegerile tale (simți că poți respira), cu atât înseamnă că persoana respectivă este de încredere.
Fiecare are capacitatea de a simți ceea ce este bun pentru el sau nu. Corpul ne dă mereu indicii. Nu ne simțim confortabil în prezența oamenilor care nu sunt buni pentru noi, nu ne vine să stăm în preajma lor. Uneori fără nici un motiv aparent. Dar chiar dacă nu ai argumentul logic, în momentul respectiv, ai încredere că intuiția ta știe ce e mai bine pentru tine, iar corpul te ghidează întotdeauna dacă ești atent la el. Iar eu am renunțat să mai încerc să le găsesc scuze celor cu care nu rezonez. Nu înseamnă neaparat că oamenii respectivi sunt oameni răi sau nu sunt ok, înseamnă doar că nu sunt ok pentru mine în acel moment.
Binele nu se face cu forța.
Pentru că ”binele” tău e posibil să nu coincidă cu ”binele” meu.
Ai discernâmânt. Ai credință. Și răspunsurile vor veni.
Comentarii
Trimiteți un comentariu